Să aibă rusul dreptate ? (I)

Citesc  interviul acordat, în ajunul Zilei  Victoriei (9 mai 2026), agenției de presă TASS de ambasadorul Federației Ruse la București, Vladimir  Lipaev și un sentiment  de uluire mă prinde în gheare și mă ține strâns zile în șir…

„Reporter: În România este rescrisă istoria celui de-al Doilea Război Mondial, contribuția decisivă a URSS la Marea Victorie este trecută sub tăcere. Eliberarea României de către Armata Roșie este numită ocupație. Mai există, într-o asemenea abordare, posibilități pentru dialogul ruso-român pe această temă? Se poate spune că actuala conducere a României a revenit pe pozițiile de dinainte de război, încercând să șteargă din propria istorie rezultatele celui de-al Doilea Război Mondial și peste 40 de ani de socialism?

Vladimir Lipaev: Denaturarea istoriei secolului XX a devenit un trend obișnuit în Occident. Europenilor le este greu să accepte ideea că își datorează libertatea de sub jugul fascist anume ostașului sovietic. Astăzi, acolo s-au format generații care nu cunosc istoria reală, și-au pierdut capacitatea de a gândi critic și au devenit victime ale unor manipulări propagandistice monstruoase. România nu a rămas în afara acestui trend. De aceea, evaluarea evenimentelor celui de-al Doilea Război Mondial se caracterizează aici prin revizionism istoric, ceea ce este determinat inclusiv de colaborarea din trecut cu regimul hitlerist (subl.m.).

Pseudoistoricii locali pun în mod cinic Uniunea Sovietică «pe aceeași treaptă» cu statele coaliției hitleriste. Contribuția decisivă a poporului sovietic la Victoria asupra fascismului este trecută sub tăcere, prioritatea fiind acordată Statelor Unite și Marii Britanii, care au intrat efectiv în război atunci când deznodământul acestuia era deja decis. Eliberarea României de către Armata Roșie în anul 1944 este prezentată drept începutul ocupației, iar propriile merite în victoria asupra fascismului, după trecerea României în 1944 de partea coaliției antihitleriste, sunt puternic exagerate (subl.m.).

Totuși, a vorbi despre o revenire ideologică a României pe pozițiile de dinainte de război nu ar fi pe deplin corect, contextul politic este acum diferit. În același timp, abordarea actualelor autorități române față de trecutul comun împiedică restabilirea unor relații bilaterale pragmatice. România lasă să se înțeleagă în mod arogant că nu aspiră la acest lucru, considerând, probabil, că Rusia are nevoie de o asemenea cooperare mai mult decât ea însăși (subl.m.).

Reporter: Sunt oare toți în România de acord cu falsificarea istoriei celui de-al Doilea Război Mondial? Sunt cunoscute, de exemplu, fotografiile în care românii întâmpină cu flori trupele sovietice care au intrat în București la 30–31 august 1944.

Vladimir Lipaev: Desigur, nu toți sunt de acord. Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial și rolul României sunt discutate în mediile academice, însă aspectele incomode se încearcă a nu fi aduse în spațiul public; nu le place să își amintească faptul că în august 1944 locuitorii Capitalei întâmpinau trupele sovietice cu mulțumiri și flori (subl.m.). Contrastul dintre realitățile istorice și propaganda cotidiană este prea izbitor. Iar toți cei care pun la îndoială doctrina oficială riscă să fie supuși ostracizării, fie că este vorba despre elevi, studenți sau profesori.

Mulți români înțeleg cauzele tragediei care, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, a adus țara lor în pragul unei catastrofe naționale, însă nu toți au învățat lecțiile trecutului, iar acest lucru se referă în primul rând la elita proeuropeană aflată la putere. Din acest motiv, riscul repetării greșelilor istorice nu a fost depășit până la capăt.

Reporter: Provoacă în România contemporană vreun sentiment de căință faptul că ea a fost aliata Germaniei naziste pe Frontul de Est? Este caracteristic României un sentiment de vinovăție pentru ocuparea în timpul războiului a Odessei, Crimeii, pentru participarea românilor alături de trupele germane în bătălia de la Stalingrad?

Vladimir Lipaev: Se observă nu atât căință, cât tentative de justificare a acțiunilor autorităților române din acea perioadă. Colaborarea cu naziștii în anii 1941–1944 este prezentată drept una forțată, determinată de necesitatea combaterii răspândirii ideilor comuniste, de presiunile exercitate de Germania, precum și de pretențiile față de Uniunea Sovietică, care și-a permis în 1940 să își recupereze Basarabia.

România, împreună cu Germania nazistă, a atacat URSS în anul 1941 și a participat activ la acțiunile militare. Pe Frontul de Est, inclusiv la Stalingrad, au luptat 300 de mii de soldați români. România a furnizat Germaniei naziste pentru războiul împotriva URSS resurse materiale uriașe: au fost livrate 10 milioane de tone de petrol și 1,3 milioane de tone de cereale. Românii, alături de cotropitorii germano-fasciști, au participat la genocidul poporului sovietic (subl.m.).

Reporter: În ajunul celei de-a 81-a aniversări, să ne amintim câți soldați sovietici au murit în luptele de pe teritoriul României și câte morminte militare sovietice există în România. Continuă în țară activitatea militară și memorială?

 Vladimir Lipaev: Potrivit datelor noastre, pe teritoriul României se află 172 de morminte militare sovietice, unde își dorm somnul de veci peste 77 de mii de ostași sovietici (subl.m.).

Pentru noi, aceste cifre nu reprezintă statistici seci, ci memoria sacră a oamenilor care și-au dat viața pentru eliberarea Europei de nazism. Angajații Ambasadei Rusiei la București și ai Consulatului General al Rusiei la Constanța, compatrioți, reprezentanți organizațiilor neguvernamentale locale și cetățeni români solidari vizitează în mod regulat aceste locuri de veci, organizează acțiuni de curățenie, se ocupă de întreținerea și amenajarea memorialelor, depun flori la monumentele dedicate ostașilor sovietici.

Publicăm permanent materiale despre principalele evenimente ale Marelui Război pentru Apărarea Patriei și despre eroii săi, precum și despre crimele naziștilor și ale complicilor acestora. Organizăm în mod regulat expoziții, proiectăm filme de război, inclusiv în cadrul Zilelor filmului despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, devenite deja tradiționale. Participăm la asemenea acțiuni patriotice internaționale precum «Regimentul Nemuritor», «Grădina Memoriei», «Ferestrele Victoriei», «Panglica Sfântului Gheorghe», «Dictarea Victoriei». Aceste inițiative găsesc un ecou viu nu doar în rândul compatrioților noștri, ci și al unui număr semnificativ de cetățeni români, care tratează cu respect memoria faptei ostașului sovietic eliberator.

Reporter: Se scrie oare în România contemporană despre numeroasele crime de război ale trupelor române în calitate de aliați ai Germaniei naziste, în special despre violurile în masă, torturile publice, deportarea cetățenilor sovietici în sclavie și jafurile generalizate? Este reflectat în manualele românești de istorie faptul că lagărele de concentrare românești de pe teritoriile sovietice ocupate în anii 1941–1944 au fost folosite pentru exterminarea în masă a prizonierilor de război sovietici, precum și a evreilor și romilor deportați?

Vladimir Lipaev: Faptele privind crimele de război comise de români împotriva populației civile a URSS și a prizonierilor sovietici de război sunt confirmate documentar, însă în majoritatea monografiilor istorice românești atrocitățile comise pe teritoriile sovietice ocupate fie sunt trecute sub tăcere, fie sunt menționate doar în treacăt, fără o evaluare morală corespunzătoare. În programele școlare, tema crimelor de război și a lagărelor de concentrare românești este, de regulă, trecută sub tăcere. Merită menționate în acest context crimele împotriva populației civile în timpul ocupației românești a Odessei în anul 1941, când au fost uciși zeci de mii de evrei, precum și cele comise în Crimeea, unde au avut loc execuții în masă ale civililor și deportarea oamenilor la muncă forțată (subl.m.).

Reporter: Din punctul de vedere al dreptului internațional, precum și al moralei, se poate considera că trecerea României, la 23 august 1944, de partea coaliției antihitleriste a închis definitiv problema responsabilității acestei țări pentru crimele de război comise de militarii săi pe teritoriul URSS? Cum poate fi apreciat faptul că, după război, o parte dintre criminalii români au evitat pedeapsa sau au fost ulterior reabilitați?

Vladimir Lipaev: Acțiunile elitei politice românești de la 23 august 1944 au fost dictate de considerente strict pragmatice. Pe fundalul prăbușirii iminente a Germaniei fasciste și a aliaților acesteia, regele Mihai I, evaluând în mod rațional posibilele consecințe ale continuării participării în «axa» hitleristă, a organizat o lovitură de stat și a declarat război Germaniei. În perioada următoare, românii au luptat împotriva trupelor germane și ungare și au adus o anumită contribuție la înfrângerea nazismului.

Din acest motiv, condițiile Tratatului de Pace de la Paris din 1947 au fost substanțial atenuate pentru România. În primul rând, România și-a recuperat Transilvania de Nord, cedată în anul 1940 de Hitler în favoarea Ungariei. Acest lucru a fost posibil datorită poziției guvernului sovietic, al cărui cuvânt era atunci decisiv (adică a fost o ocupație destul de interesantă, în urma căreia teritoriul țării a crescut cu o treime). URSS a prelungit permanent termenele de plată a despăgubirilor românești și, în cele din urmă, a redus considerabil volumul acestora. În anii devastării și foametei postbelice, Uniunea Sovietică a acordat României un ajutor serios sub forma livrărilor de echipamente industriale, cereale și combustibil. Inutil de spus că astăzi toate acestea au fost date uitării (subl.m.).

În conformitate cu prevederile Tratatului de la Paris, România s-a angajat să îi aducă în fața justiției pe criminalii de război. Printre aceștia s-au numărat mareșalul Ion Antonescu și membrii guvernului său, care au fost condamnați de Tribunalul Poporului din București. Totuși, mulți dintre aceștia au reușit să fugă în străinătate și să evite pedeapsa (subl.m.).

La mijlocul anilor 1990, sub pretextul combaterii moștenirii comuniste, în România a început un proces de reabilitare a criminalilor de război, unii dintre aceștia fiind achitați. Astfel, în anul 2006, Antonescu a fost reabilitat parțial, deși în 2008 această decizie a fost anulată. Tentativele de reabilitare a dictatorului român însă nu încetează, iar o decizie definitivă nu a fost încă pronunțată. Toate acestea readuc în atenție ideea lecțiilor neînvățate ale istoriei.

Și astăzi România se află din nou de partea celor care se pregătesc deschis pentru un conflict armat cu țara noastră, visând la revanșă pentru înfrângerea din cel de-al Doilea Război Mondial. În Occident sunt chiar indicate date aproximative ale unui asemenea conflict, cerându-se Ucrainei «să reziste» până la începutul acestuia. Acești strategi se revoltă atunci când Rusia vorbește despre posibilitatea respingerii unei agresiuni. În opinia lor, destinul Rusiei este să își cedeze resursele naturale pe nimic sau chiar gratuit pentru prosperitatea Europei care se consideră civilizată. România încearcă să intre în acest «cerc select» al neocolonizatorilor, uitând de propria experiență istorică din trecut.”

Așadar, s-o luăm pe rând… Sigur, doar netrebnicii sunt  în stare să nege rolul ostașului sovietic în înfrângerea fasciștilor, iar victimele înregistrate de „Armata Roșie” atunci sunt cea mai puternică mărturie! Despre ezitările americanilor din epoca aceea au scris destui și cu argumente irefutabile, intervenția lor fiind amânată  până spre finalul conflagrației mondiale…

Apoi, într-adevăr, ne-au eliberat, însă ne-au și luat în stăpânire,  cum se întâmplă dintotdeauna, ocupanții se schimbă unul cu altul, păstrându-se însă regula: supusul dă, iar stăpânul ia… Și, da,  destui români s-au bulucit voluntar în  stradă să-i întâmpine cu flori  și lacrimi pe eliberatori, ce, nu cam la fel s-a întâmplat și altădată? Păi, yankeilor nu le-am pregătit  ditamai curcubeul în zorii post-decembrismului?

Iarăși, e de netăgăduit, că  alianța cu Germania nazistă ne-a costat cumplit, nu numai material, ci și uman. Iar despre crimele de război comise de ai noștri pe teritoriul URSS am citit și eu prin niște cărți, deși subiectul e ocolit de istoriografia valahă. Care se ferește să ne spună adevărul și despre perioada regalității, și despre cea comunistă, motiv să nu ne cunoaștem trecutul ! Unul complex, cu lumini și umbre, ca al oricărei  națiuni, să nu ne închipuim că  suntem cei mai păcătoși  locuitori ai globului! În ultimele  opt decenii, istoria ne-a fost schimonosită de regimurile perindate la putere, cel purpuriu îngrijindu-se să arunce anatema pe orice realizare a Hohenzollernilor, același procedeu fiind utilizat  și de democrații ce-și  revendică sorgintea  din idealurile revoluției (chipurile!) din 1989, zoaiele fiind aruncate  fără vreo fereală asupra ctitorilor societății socialiste multilateral dezvoltate…

Dar să nu-mi închei ideea fără  a trece sub tăcere atrocitățile  comise de „ostașul sovietic” pe teritoriul românesc, notorietatea acestora neputând fi ascunsă de careva ! Să fi fost la mijloc dorința de răzbunare  a mujicilor,  ori astfel i-a lăsat pe pământ Ăl de Sus?

Ajutoarele ulterioare ? Nimeni nu le neagă, însă în schimbul acestora, am plătit cu vârf  și-ndesat[1]… Ca și acum, nu primim un  cent măcar !

[1] În cartea sa de memorii Bilet de ieșire, Petre Mihai Băcanu scrie că după 1945, cota de livrări trimestriale pentru întreținerea „Armatei Roșii” era de  „3 000 t carne, 900 t unt, 400 t zahăr, 45 milioane țigări, 12 000 t legume, 7 000 t fân, 250 t paie, 260 t săpun, 19 000 t combustibil, 50 000 m.c. lemne de foc).  Chiar și fără  aceste date, românii au înţeles că rușii luau de la noi mai mult decât ofereau”.