Să-i fi plăcut atît de mult lui Sadoveanu chebapul?!

Recitind Frații Jderi dau peste o extraordinară descriere a pregătirii și halirii chebapului de către Mihail Sadoveanu:

„Într-un rînd îşi căuta han, într-o margine de tîrg care se chiamă Sofia. Nu găseau loc; toate caravanseraiurile neguţătorilor creştini erau înţesate de lume, de cai şi de căruţe. Era într-o zi de vineri; slujbele la geamii se isprăviseră; hogii strigaseră din minarele vestirea legii adevărate şi credincioşii îşi spălaseră vîrfurile degetelor şi fruntea cu colb; de la acel ceas al strigării a doua, neguţătorii greci şi armeni erau slobozi să purceadă la drum deşertînd odăile. Deci îndată după acel ceas Jder şi Botezatu se puteau înfăţişa undeva, ca să apuce loc pentru cai. După asta pentru om e mai uşor decît pentru dobitoc. Omul se îngrămădeşte între alţi oameni sub bolta cea mare a hanului; s-aşează pe rogojină la rînd cu alţii şi se uită cum ospătarul învîrte într-o ţiglă mare sculată în picioare şi împresurată de jar acea friptură de berbece care-i fără păreche pe lumea asta.

Are nume urît, că-i zice «chebap»; dar gustul i-i ca o rouă pe limbă şi ca un bold de plăcere în fundul împărătuşului. N-avem noi la Moldova asemenea bunătate. O oaie întreagă e cenătuită, tăiată felii şi aşchii şi clădită pe acea ţiglă; o cuprinde pojar de mangal; tot dă asupra ei meşterul ospătar c-o pleaftură tăvălită prin seu şi printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice şi usturoi; ş-apoi, cînd s-a rumenit faţa chebapului, te înfăţişezi la meşter cu talgerul tău; iar meşterul, c-un cuţit ia aşa de mare şi ascuţit ca un brici, taie de ici un rînd de bucăţele, trage şi prin cealaltă parte şi scoate alt rînd de bucăţele; şi unde a rămas bălan chebapul, dă iar cu pleaftură, şi frigarea se învîrte singură, căci are scripţ, de umblă cînd într-o parte, cînd în alta. Mănînci, de-ţi uiţi părinţii.”

Perspectiva e cea a lui Ionuț Jder, aflat în călătorie la Sfîntul Munte prin Imperiul Otoman al lui Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului. Entuziasmul e al lui Sadoveanu. Asta înseamnă că scriitorul a mîncat chebap. Unde și cînd? Putem presupune că în 1925, pe parcursul călătoriei în Dobrogea, din care a scos volumul din 1931 Depărtări.

Căutînd pe Google amănunte despre chebap am aflat că Mihail Sadoveanu a scris despre mîncarea asta și în Nunta Domniței Ruxandra, roman publicat în 1932:

„Uncheşul meu a vestit prin slujitori pe Sefer-Gazi aga, vezirul măritului han, că aduce carte de la Moldova, şi am aşteptat răspuns la Caravan-serai. Ne-am rînduit căruţa şi caii la adăpost ş-am lepădat armele. Uncheşul n-a luat asupra sa altă putere decît cele trei bucăţi de atlaz, plocon pentru măritul vezir.

Cum aşteptam, ajungea pînă la noi a miroaznă de chebap. Şi apropiindu-ne de ospătăria Caravan-seraiului, am văzut friptura de batal foarte cu meşteşug clădită într-o ţiglă care se învîrtea în picioare lîngă un părete de jar. Vîrful ţiglei intra jos într-o scobitură lucie de cremene. Capătul de sus avea aripioare, pe care le putea purta adierea vîntului. Jarul tremura în sclipiri şi friptura de berbece cu coada grasă sfîrîia împrăştiind o fumegare plăcută care pătrundea pînă în fundul nărilor.

Am îndemnat pe uncheş să cerem, pe plată dreaptă, stăpînului, partea noastră din acea friptură. Uncheşul m-a sfătuit zîmbind să mai aştept, pînă ce soseşte vremea. Nu înţelegeam.
– Aşteaptă, ş-ai să înţelegi, mi-a poruncit el.

Fiind vremea amiezii, mă gîndeam că n-am de ce aştepta şi nimeni nu mă poate împiedica să cunosc gustul batalului.
– Te poate împiedica rînduiala împărăţiei Crâmului, mi-a întors cuvînt pîrcalabul.

Într-adevăr, dinspre seraiurile cele mari, unde nimene nu poate privi decît cu cutremur, s-au auzit sunînd tobe şi ţimbale ş-un crainic s-a ridicat într-un foişor şi a strigat o veste, la auzul căreia toate noroadele care erau acolo de faţă – oşteni, neguţători şi robi – s-au bucurat. Uncheşul îndată mi-a lămurit că acuma pot să gust din chebap, deoarece, după rînduiala, hanul cel mare, binevoind a se îndestula la masa măriei sale, dă voie neamurilor şi împărăţiilor lumii să le fie foame şi să mănînce.”

Să-i fi plăcut atît de mult chebapul lui Sadoveanu?