Să intrăm cu toții în Uniunea Europeană!

Am mai spus şi am mai scris, cred, că singurul lux pe care mi-l mai îngădui acum, pe povîrnişul unei vieţi în care am trudit ca prostul (mai cîştigat eram dacă mă apucam de furat, ca alţi tovarăşi de condei, mulţi milionari în euro, fără să le fi luat cineva dreptul de a se prezenta drept lideri de opinie), rămîne călătoria de cunoaştere, peste hotare în fiecare an.

Nu există satisfacţie mai mare pentru un rob al cărţii decît cea de a vedea cu ochii lui locurile despre care a citit de-a lungul vieţii.
Ştiam pe de rost zbuciumata istorie a Bizanţului.
Pînă n-am văzut cu ochii mei Zidul lui Teodosius de la Istanbul, n-am înţeles în profunzime războiul nesfîrşit dintre barbarii atraşi în întunericul lor de luminile strălucitoare ale Constantinopolului şi locuitorii Bizanţului, îndîrjiţi să nu-i lase să dea năvală, să le ia averile și să le răpească luxul.

Sub tăria acestei convingeri, mi-e imposibil să-mi concep aşa-zisul concediu ca un timp al statului cu burta la soare şi, mai ales, cu burta la all inclusive.
Pe vremuri, cînd eram mai tînăr, am fost şi eu, ca tot mic-burghezul, într-un concediu la Mare.
După prima zi, am simţit că urlu de plictiseală.

Potrivit planului meu de mers la faţa locului, timp de 10 zile, în august a uneia dintre veri, am cutreierat Normandia.
Vizitasem în treacăt doar, cu vreo cîţiva ani în urmă, Plajele Marii Debarcări şi acum voiam să le inspectez minuţios, gospodăreşte.

Timp de zece zile, cît a durat aşa-zisul meu concediu în Normandia, am muncit ca un rob.
Mă sculam de dimineaţă, mă urcam în maşină (fericit că la Bucureşti am luat lecţii de parcare laterală pe dreapta) şi o porneam pe autostrăzile, şosele naţionale şi drumurile locale ale Normandiei.

Normandia e o provincie eminamente agricolă a Franţei.
Din punct de vedere economic, aşadar, asemănătoare României, ţară şi ea agricolă.

— Cum a fost? m-a întrebat, la întoarcere, cineva care simţea nevoia unui capăt de vorbă şi-l găsise în experienţa mea din Normandia.
— Sînt cu o sută de ani înaintea noastră, am răspuns eu cu deznădejde, pentru prima dată cu deznădejdea că m-am născut în România.

Am mai fost în ultimii ani în Occident.
Niciodată la întoarcerea acasă nu m-a apucat o atît de mare deznădejde la compararea lucrurilor văzute acolo, în Occident, cu lucrurile văzute din nou aici, în România.

Am cutreierat Normandia de la Cap de la Hague pînă la Etritat.
Provincia e alcătuită cu precădere din sate şi orăşele.

Caen şi Ruen nu sînt oraşe monumentale, mai ales că în iunie-august 1944 aviaţia anglo-americană a fost cît pe-aci să le radă de pe faţa pămîntului, eliberînd mii de francezi prin trimiterea pe Lumea Cealaltă.

Străbătînd drumurile locale, toate asfaltate, n-am putut să nu mă gîndesc imediat la Drumul European Bucureşti-Focşani, pe care-l fac din cînd în cînd în România.
Pe acest drum, poreclit european în lipsă de altceva mai bun, străbaţi sate şi cîmpii.

Ceea ce te izbeşte la drumul Bucureşti-Focşani e neorînduiala.
Cîţiva metri de la şanţul de la marginea şoselei e ocupat de buruieni.
Urmează nişte terenuri agricole a căror harababură lasă impresia categorică de pîrloagă.

Şanţul de pe margine e cotropit de buruieni şi murdărie.
Buruienile înaintează pînă la carosabil.
Din cînd în cînd, vezi o turmă de oi sau o cireadă de vaci, vegheată de un sălbatec cu căciulă în toiul verii.

Satele străbatute şochează prin amestecul straniu de Ev Mediu şi secolul XXI al lumii civilizate.
Ditamai palatul stă lîngă o cocioabă, a cărei înfăţişare te face să crezi că a servit drept decor pentru un film comunist despre viaţa grea a ţăranului român înainte de Răscoala de la 1907.
Da, dar la cocioaba asta dai peste pălăria televiziunii prin satelit.

Dinspre Centru, unde crîşma stă umăr la umăr cu Marketul, vin cetăţeni şi cetăţene cu sticle de Coca-Cola în braţe.
Ici-colo, surprinzi locuitori cocoţaţi pe dîmburi ca să prindă semnal la telefonul mobil.

Toţi au telefoane mobile.
Toţi au însă dinţii stricaţi, ochiul atins de albeaţă şi tricouri primite pe gratis, drept pentru care poţi vedea o babă pe pieptul căreia scrie Fuck you!

În Normandia, provincie agricolă, linia care desparte şoseaua de cîmpuri e dreaptă.
Terenurile cultivate vin pînă la şanţ.
Cîmpurile par trase cu rigla.
În hotarele mărginite de garduri scunde, din piatră, pasc, potrivit procedurilor, vacile normande.

Drumurile ocolesc satele.
De existenţa satelor ştii cînd ajungi la sensurile giratorii.
În afară de Înainte, o poţi lua la Dreapta sau la Stînga spre un sat.
Cînd drumul n-a avut încotro şi a trebuit să treacă printr-un sat, constaţi imediat uniformitatea de tip occidental.

Toate casele sînt la fel.
Toate gardurile sînt la fel.
Toţi cei întîlniţi în cale (dacă ai norocul să întîlneşti aşa ceva în toiul zilei) sînt la fel de sănătoşi şi bine îmbrăcaţi.

Ce deosebeşte Occidentul de România de azi?
Indiscutabil, absenţa pitorescului.
Pitorescul apare la noi din incredibilele diferenţe de epocă istorică, mărturisită de acelaşi spaţiu şi chiar de aceeaşi persoană.
Într-un sat vei întîlni la o distanţă de cîţiva metri un bordei din Evul Mediu şi o vilă din secolul XXI.
La aceeaşi persoană vei întîlni un telefon mobil din secolul XXI şi dinţi stricaţi din Evul Mediu.

Ar fi propus candidaților sloganul:
Să intrăm cu toţi în Uniunea Europeană!
Aceasta deoarece România a intrat total în Uniunea Europeană doar cu cîteva oraşe (şi acelea la nivel de Centru) şi cu un număr mic de cetăţeni.
Restul localităţilor sînt departe de Uniunea Europeană.

Ceilalţi cetăţeni sînt intraţi în Uniunea Europeană doar cu o bucăţică din corp.
Cu urechea şi gura pentru că vorbesc la telefonul mobil.
Cu ochii pentru că se uită la emisiuni TV de pe plasme.
Dinţii – stricaţi – sînt din afara Uniunii.

Fundul, care merge la privata din grădină, e şi el din Africa.
Stomacul, în care toarnă de-a valma tot felul de prostii, e şi el doar din Balcani.
România va arăta altfel doar cînd toate locurile şi toţi locuitorii vor fi intrat în Uniunea Europeană.

*

Scriam pe 26 noiembrie 2014. Limba de miere în acțiune: Klaus Iohannis e proclamat deja ca fiind deasupra Legii!

Așa cum am mai scris, chiar și după ce-am participat la un interviu în direct cu Klaus Iohannis, chiar și după ce i-am citit cartea, altfel de rutină electorală, Pas cu pas, nu pot spune că știu ceva despre președintele ales. Mai mult cred că știu cei care l-au propulsat în fruntea țării și pe care îi vom vedea ițindu-se peste vreo lună, cînd se va pune problema reînnoirii mandatelor în fruntea Serviciilor noastre secrete, filiale din Balcani ale CIA. Dacă despre cine e și ce vrea Klaus Iohannis nu știu nimic, deși l-am votat, convins că dau o mînă de ajutor celui mic și pricăjit, ca să descopăr că nu candidatul ACL era cel mic și pricăjit, ci dimpotrivă, cel considerat mare și tare, despre cei care stau în spatele lui, ascunzîndu-și rînjetul de dinți stricați după statura masivă a Neamțului, știu multe. Unul dintre acești inși din dosul lui Klaus Iohannis, care-l manipulează deocamdată, pînă cînd – sper – intrat în prerogative, președintele ales, devenit președinte cu jurămînt în regulă, îi va da dea berbeleacul pe scările Palatului, e Cristian Pîrvulescu. Zis și politolog, prezentat de binevoitori drept nu știu ce șef la nu știu ce ProDemocrația, Cristian Pârvulescu s-a pretat în 2004, ca lider al unui ONG, la Diversiunea cu fraudarea alegerilor, care i-a adus lui Traian Băsescu victoria. La înființarea USL a trecut cu arme și bagaje în tabăra PSD-istă. Acum e un fel de mujahedin al PNL, partid care ascunde PDL-ul lui Vasile Blaga, și, în această ipostază își îndeplinește misiunea de ideolog detașat pe lîngă Klaus Iohannis. Din cîte se știe, Înalta Curte a admis Recursul ANI în procesul cu Klaus Iohannis. Prima ședință din Procesul pe fond a fost programată pe 14 ianuarie 2015. Așa cum am mai spus, Klaus Iohannis poate cîștiga procesul, deoarece domnia sa nu pune la îndoială Legea, ci încadrarea făcută de Raportul ANI. La fel de bine îl poate pierde, plecînd de la învățătura că, Justiția fiind de genul feminin, căile ei sunt mai întortocheate decît ale Domnului. Klaus Iohannis e cetățean al României. Prin urmare, în privința Procesului, Klaus Iohannis nu poate fi mai presus de Lege. Ce-a susținut ideologul PNL, Cristian Pârvulescu la Realitatea Tv, televiziunea președintelui ales? Ceva care, dacă ar fi fost zis de vreun consilier de-al lui Victor Ponta, toți ofițerii acoperiți din presă ar fi sărit în sus de un metru, punîndu-și în primejdie epoleții care nu se văd. Și anume că nici o Justiție de pe Lumea asta nu poate da o sentință defavorabilă lui Klaus Iohannis întrucît Klaus Iohannis a primit votul popular:

„Eu cred că ÎCCJ nu mai poate să se pronunţe în momentul în care naţiunea română, prin vot, s-a pronunţat, iar suveranitatea aparţine naţiunii. Eu cred că votul acoperă inclusiv acest proces. (…)Juridicul nu poate să facă abstracţie de realitate, de faptul că naţiunea română s-a pronunţat în majoritate covârşitoare”.

Vă vine să credeți?
Idelogul lui Klaus Iohannis pretinde că pe 16 noiembrie 2014 n-a fost cel de-al doilea tur al scrutinului prezidențial, ci o ședință festivă a Marelui Tribunal al Poporului, care l-a proclamat pe Klaus Iohannis nu președinte ales, ci Ins deasupra Legii. Credeți că vreun dentolog sau deontoloagă a recționat la această enormitate nu numai într-o democrație, dar chiar și în statul Islamic?