Să limpezim câteva confuzii legate de intervenția SUA în Venezuela!

Am constatat că mulți români, mai ales dintre aceia care încă au îndoieli că în decembrie 2024 ar fi avut loc o lovitură de stat în România și încă se mai întreabă dacă persoana ciudată care ocupă fotoliul prezidențial în Palatul Cotroceni este un președinte legitim sau nu, au urmărit cu maximă atenție tot ceea ce s-a petrecut în ultimele câteva decenii în îndepărtata Venezuelă, astfel încât știu, fără urmă de îndoială, că odiosul Nicolas Maduro și sinistra sa soție, răpiți de un eroic comando american, la ordinele pacifistului Donald Trump, este un monstru – terorist, narcotraficant, uzurpator, delapidator, dictator etc. Nu poate fi altfel. Doar s-a spus și la televizor (DG24, Antena 3, CNN, Fox etc.). De aceea, intervenția militară americană, bazată pe doctrina Donroe (actualizarea doctrinei Monroe în lumina tezelor de la Mar-a-Lago) a fost una pioasă, justețea cauzei – respectiv „uciderea minotaurului” – acoperind caracterul păgân al metodelor folosite de eroul american al acestei fapte herculeene. Așa să fie oare?! Cred că este necesar să facem lumină în această confuzie de proporții cosmice.  

 

 

1. DOCTRINA MONROE LEGITIMEAZĂ INTERVENȚIA SUA

 

În principiu și pe scurt, dreptul internațional este dreptul tratatelor dintre state. De asemenea, toate statele membre ONU au adoptat Carta ONU și s-au angajat să o respecte. Acest angajament a fost reconfirmat și întărit în anul 1975, la Helsinki, prin Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (o Europă extinsă de la San Francisco la Vladivostok.)

 

Statele își îndeplinesc obligațiile asumate prin tratate nu pentru că există o putere suprastatală care să le-o impună (deși în sistemul onusian sunt incluse și modalități pentru garantarea securității lor prin acțiuni militare comune), ci întrucât își dau seama că alternativa este războiul, în timp ce progresul, viața și bunăstarea sunt protejate și stimulate de pace.

Avem, așadar, repere foarte precise pentru a conchide că acțiunea SUA în Venezuela, ignorând Carta ONU și Actul de la Helsinki, a fost ilegală din punctul de vedere al dreptului internațional.

La fel ca în dreptul intern, și în dreptul internațional, nu oricine poate fi polițist iar polițistul nu poate fi și judecător.

Războiul nu este prohibit în dreptul internațional ca modalitate de rezolvare a litigiilor dintre state, dar este condamnată agresiunea. De aceea se insistă că intervenția militară a Rusiei în Ucraina a fost neprovocată. Și de aceea, cei care știm că a fost provocată și o mai și spunem public, enervăm maxim și trebuie să fim rapid etichetați și demonizați.

Intervenția armată a SUA în Venezuela a fost, în schimb, neprovocată. Provocările invocate de SUA (narcotraficul), dacă le-am crede ca reale, aveau cu totul alte remedii decât violarea suveranității statului venezuelean și răpirea președintelui său.

 

Războiul este ultimul recurs la care se ajunge atunci când toate celelalte încercări de rezolvare a disputelor pe cale pașnică au eșuat. Când Acordurile de la Minsk au epuizat orice speranță, iar negocierea proiectului unui acord privind o nouă arhitectură de securitate în Europa de est, formulat de Rusia a fost respinsă de Occidentul colectiv, guvernul rus a apelat la acțiunea armată.

 

Conflictul dintre SUA și Venezuela (ca și cel americano-cubanez) a început cu decenii în urmă sub forma războiului economic. (Sancțiunile economice aplicate unilateral de una dintre părțile în litigiu sunt acte de război economic.) Eșecul SUA în acest război (care nu și-a atins țintele, deși a slăbit considerabil Venezuela) a condus administrația Trump la decizia de a escalada confruntarea trecând la formula militară.

 

Chiar și aplicarea acestei formule este reglementată în dreptul internațional. Astfel, regulile privind purtarea războiului obligă la respectarea unui tratament uman al prizonierilor de război și exclud asasinatul (fizic sau civil) al liderilor politici ai beligeranților. Răpirea președintelui Venezuelei și deținerea lui în regimul infractorilor de drept comun reprezintă încălcări ale dreptului internațional umanitar și ale dreptului războiului.

În fine, o doctrină națională de securitate (asta este doctrina Monroe) adoptată unilateral de un stat fundamentează acțiunea politică externă a acelui stat, dar nu este o normă juridică opozabilă celorlalte state; deci nu face parte din dreptul internațional. De aceea, ea nu legitimează un act de agresiune prohibit de dreptul internațional.

 

Forța dreptului a fost pretutindeni și totdeauna în tensiune cu dreptul forței. Teoria realismului politic afirmă că tendința fiecărei entități politice statale de a obține securitatea prin acumularea unei puteri superioare celei a oricărei alte entități concurente sau a oricărui grup de asemenea entități, este legea obiectivă care guvernează raporturile dintre statele lumii. Chiar și în asemenea condiții, partizanii cei mai importanți ai acestei teorii (ex. Profesorul John Mearsheimer) arată că fără un minim de reguli unanim convenite și unanim respectate de state, omenirea ar aluneca într-un haos care la limită poate duce la dispariția ei.

 

Regula de drept înseamnă ordine. Ordinea înseamnă pace. Încălcarea regulii de drept înseamnă dezordine. Dezordinea înseamnă război.

De aceea intervenția SUA în Venezuela și răpirea președintelui acesteia a șocat chiar și pe prietenii și susținătorii administrației Trump și toți cei care au un minim de curaj și demnitate o denunță. Nu pentru că l-ar simpatiza pe Maduro și regimul politic venezuelean actual, ci pentru că ea constituie un precedent care deschide calea războiului în întreaga lume. Și asta în era nucleară când există riscul ca pentru prima oară în istorie puterile nucleare să intre în conflict militar direct între ele.

 

 

2. MADURO – DICTATOR, NARCOTRAFICANT, HOȚUL PETROLULUI SUA

 

Oricât de criticabil ar fi regimul politic venezuelean actual, intervenția militară a SUA pe teritoriul unui stat suveran și răpirea unui șef de stat sunt, deci, ilegale în dreptul internațional. O spun nu numai eu, ci și senatorul Bernie Sanders, fost candidat la președinția SUA, profesorul Jeffrey Sachs (care tocmai a fost audiat în Consiliul de Securitate al ONU pe această temă), profesorul John Mearsheimer (probabil cel mai mare geo politolog american actual, susținător al realismului politic) și alții. Spunem toți fix același lucru. Eu sunt român. Ceilalți sunt americani. Credeți că toți avem cine știe ce orbiri ideologice sau agende politice ascunse?

Să admitem, totuși, că politicile regimului bolivarian al Venezuelei au pus potențial în pericol interese vitale nord-americane. Apărarea intereselor securitare în discuție ale SUA are, însă, alte soluții în dreptul național și internațional decât cea aleasă de administrația Trump, respectiv schimbarea regimului politic venezuelian prin intervenție armată.

 

1. a) Prin răpirea Președintelui venezuelian și a soției sale nu s-a schimbat regimul de guvernare a Venezuelei, ci, eventual, guvernul acesteia a fost intimidat prin recurgerea la forță și amenințarea cu forța (ambele interzise de Carta ONU și Actul final de la Helsinki). Astfel regimul a fost scos de sub supravegherea demosului venezuelian, pe umărul căruia plâng impostorii democrațiilor occidentale muribunde, și trecut sub supravegherea unei puteri străine lipsită de orice răspundere față de cetățenii venezuelieni; ori cel puțin se încearcă aceasta. O dictatură internațională, inspirată de interese străine, înlocuiește, deci, o dictatură națională, fie ea și propulsată de interese oligarhice locale. Pentru venezuelieni dacă nu va fi mai rău, nu are cum fi mai bine.

 

Experiența mea ca raportor al Consiliului Europei și al Consiliului pentru drepturile omului al ONU m-au condus la concluzia fermă că democrația este imposibil de exportat. Democrația este un mod de a trăi și a gândi, care rezultă dintr-o experiență seculară și care se impune și durează prin voința populară. Vai de poporul care primește reguli democratice și ajunge la libertate înainte de fi pregătit pentru aceasta și a ști cum să le gestioneze! În asemenea cazuri libertățile civile derapează rapid către anarhie și / sau oligarhie, înainte de a ajunge la tiranie.

 

Ceea ce se poate exporta este dictatura, căci aceasta este un mod de a guverna, iar nu de a trăi. Cu certitudine, SUA a reușit să exporte tiranie din belșug în toate țările în care a pretins că aduce democrația prin răsturnarea unor regimuri politice populare (chiar dacă nu democrate, potrivit standardelor anglo-saxone): Iran, Coreea, Vietnam, Chile, Irak, Afganistan etc. (în ordine cronologică). Nici o încercare de „democratizare” de acest tip nu a fost încununată de succes.

 

1. b) Traficul ilicit (inclusiv imigrația ilicită, indiferent dacă este vorba de persoane în căutarea satisfacerii nevoilor existențiale sau de criminali periculoși) se combate la frontieră de către poliția de frontieră. Dacă granița de stat a fost trecută, problema se rezolvă de către instituțiile naționale abilitate cu aplicarea legii (ex. FBI, curți judecătorești etc.).

 

Dacă fluxurile de droguri se îndreaptă spre SUA, este pentru că acolo se află consumatorii. Aceștia cumpără droguri și le consumă sub ochii adesea îngăduitori ai autorităților americane. Traficul ar putea fi oprit prin suprimarea cererii de către aceste autorități. Ar fi mai eficient și mai ieftin. Scăderea cererii de droguri pe piața internă americană reduce profiturile traficanților americani, fără a spori, însă, nici cantitățile de petrol ieftin intrate în SUA, nici fondurile alocate complexului militar-industrial american care alimentează, printre altele, superbele și inegalabilele forțe armate implicate în invazia Venezuelei. Deci…

 

O teorie care a creat doar instabilitate regională, aparținând premierului israelian Benjamin Nethanyahu, susține că terorismul nu se poate combate acționând asupra grupărilor care îl practică, ci lovind statele care îl susțin. Așa a fost aprins întregul Orient Mijlociu; care continuă să ardă.

 

Președintele Trump pare a fi preluat această idee (care s-a dovedit falită) și a adaptat-o la lupta cu traficul de droguri. Nu traficanții sunt combătuți, ci statele despre care se crede că îi găzduiesc și îi susțin sau măcar îi menajează. Contribuția sa de originalitate constă și în aceea că primul atac a fost dat împotriva statului celui mai puțin periculos și mai puțin implicat în acest trafic, printre altele și datorită distanței mari care îl desparte de piața de desfacere, SUA. Sursele cele mai periculoase, controlate de carteluri super agresive, acționând adesea în complicitate cu instituțiile guvernamentale, se află în Columbia și Mexic. Acestea sunt tratate doar cu dușuri retorice. Oare de ce? Pentru că au mai puțin petrol și mai puține investiții chineze?

 

1. c) Sunt unii care susțin în mod serios că Venezuela (deci nu doar Președintele Maduro și soția sa) fură de decenii petrolul american (sic!). Evident, este vorba despre petrolul american aflat în subsolul venezuelian (sic!). Administrația Trump nu a făcut acum, chipurile, decât să revendice averea răpită SUA.

 

Este vorba despre exploatările petrolifere venezueliene concesionate (este, drept, în condiții mult mai avantajoase pentru statul gazdă decât se întâmplă cu petrolul și gazul românesc) firmelor americane și naționalizate acum câteva decenii de guvernul Hugo Chavez, fără o justă despăgubire. Cum administrațiile Obama și Biden nu le-au recuperat, a rămas datoria administrației Trump să o facă (sic!).

 

Să admitem că naționalizările respective au produs prejudicii unor societăți comerciale americane (nu statului american care nu are proprietăți petroliere în străinătate și nu investește direct în afaceri private). Să admitem, de asemenea, că acele societăți au suferit astfel pagube în considerarea cărora sunt îndreptățite să solicite reparații. Pentru asta există căile de soluționare a litigiilor, care pot fi arbitrale sau judecătorești. (Ele figurează, cu siguranță, în contractele de concesiune sau de vânzare, după caz.) Despăgubirile se obțin, deci, în instanțele judecătorești sau arbitrale și nu în buncărele din subsolul Casei Albe (White House Situation Room) ori în sufrageriile de la Mar-a-Lago, iar hotărârile judecătorești privind despăgubirile se execută după proceduri civile, în orice loc din lume unde cel condamnat la plată deține bunuri sesizabile, iar nu prin bombardamente și răpiri. (Probabil că președintele răpit nu și-a luat nici cartea de credit nici bijuteriile de familie cu el în surghiun.) Așa este pretutindeni în lumea civilizată.

 

1. d) Spre deosebire de pretențiile bănești (comerciale) care pot fi supuse judecății instanțelor americane sau altor instanțe din alte țări care în conformitate cu legea lor națională de procedură (lex fori) sunt competente să rezolve respectivele litigii (eventual aplicând fondului chiar legea venezueliană), acuzele de drept public (de drept penal) nu pot fi instrumentate, indiferent de persoana acuzatului, decât în baza unor legi cu aplicație exclusiv teritorială (adică aplicabile doar pe teritoriul țării care le-a adoptat și numai pentru infracțiuni comise acolo, unde, în mod normal se găsesc și probele). Or, administrația SUA pare a dori să îl supună judecății pe domnul Maduro în baza legii americane, pentru presupuse fapte săvârșite în Venezuela.

 

Oricum, este interesant de văzut cum se va proba că președintele Venezuelei a fost „capul” unui așa zis cartel (a nu se confunda cu antantele comerciale între persoane cu statut juridic cert) de droguri din țara sa care a introdus ilicit droguri pe piața americană, desigur în complicitate cu cumpărătorii americani? Cu mărturiile serviciilor secrete americane bazate pe zvonuri, bârfe și denunțuri anonime potențial calomnioase? Și cum vor opera instanțele americane cu termeni precum cel de „cap” și „cartel”, folosite de acuzatorii politici de manieră metaforică, fără legătură cu definițiile lor legale?

 

Este posibil ca domnul Maduro să fi deținut arme a căror posesie să nu fie permisă în SUA. Dacă este așa, foarte probabil deținerea lor era permisă în Venezuela. Cum se va rezolva acest conflict de legi de drept public?

 

Legislativul american a decis, într-adevăr, de mult timp că legea penală americană are aplicabilitate extrateritorială. Această decizie are aceeași valoare cu „doctrina Monroe” prin care s-a afirmat că SUA are dreptul să intervină militar oriunde în emisfera vestică, acolo unde prezența unei puteri cu origini pe alte continente îi afectează interesele. Legea americană, ca și opțiunile geopolitice americane sunt obligatorii numai pentru americani; precum și, eventual, pentru alte state care au decis să se supună respectivei legi.

 

Normele de drept public apără valori de interes public, adică formând interesul unei întregi comunități naționale, și de aceea nu se aplică decât în granițele politice ale acelei comunități. Aceasta spre deosebire de normele de drept privat care ordonează raporturi între persoane private purtătoare de interese private și care, de aceea, pot avea și aplicație extrateritorială, cu respectarea unor condiții asupra cărora nu are rost să insistăm aici. Aceste principii fac parte din ordinea juridică mondială și nerespectarea lor conduce la neîncredere și haos în relațiile economice globale, la insecuritate juridică generală și în final, la stagnare și recesiune.

 

Să nu mi se spună că și la noi ar fi la fel! Orice asemănare cu aberațiile juridice care deviază de la principiile evocate aici este expresia infiltrării globalismului neo-bolșevic în dreptul românesc, prin grația servilismului unor juriști de tipul Monicăi Macovei; ceea a făcut ca românii să fie condamnați în România pentru fapte perfect legale în țările străine în care au fost săvârșite și a permis extrădarea unor cetățeni români spre a fi judecați de instanțe străine, în timp ce străinii care au comis infracțiuni în România în dauna unor cetățeni români nu au putut fi judecați la locul faptei, ci trimiși instanțelor din țările de origine spre a fi achitați acolo. Diferența dintre SUA și România se reduce la detaliul esențial potrivit căruia, în timp ce Washingtonul își poate impune manu militari ordinea internă în lume, Bucureștiul nu poate decât accepta ca ordinea lumii (americane) să se aplice în România.

 

Ceea ce ar trebui adăugat este că Nicolas Maduro, ne place sau nu, este mai altceva decât o simplă persoană fizică. El este șeful unui stat independent și suveran și, pe cale de consecință, el personifică statul cu pricina, este simbolul său viu, sinteza vie a valorilor sale, a identității sale naționale și a ordinii sale constituționale. De aceea, în dreptul internațional astfel de persoane se bucură de un sistem numit de „privilegii și imunități”, care include imunitatea de urmărire, imunitatea de judecată și imunitatea de executare.

 

Un asemenea regim se aplică tuturor persoanelor cu același statut constituțional național; inclusiv dlui Donald Trump. Când respectivele imunități sunt violate în cazul unui singur titular, toți ceilalți sunt în pericol. Și nu este prea înțelept ca, bazându-te pe dreptul forței tale să crezi că ceea ce ție nu îți place, dar ai făcut altuia, nu ți se va putea face niciodată și ție.

 

1. e) Există desigur și o serie de dispute politice, nu între domnii Maduro și Trump, ci între Venezuela și SUA. Ele se abordează și, eventual, se rezolvă pe canale diplomatice.

 

Intervențiile militare pot avea loc numai cu aprobarea Consiliului de Securitate al ONU. Nimeni nu își poate face dreptate singur. De aceea avem reguli de drept internațional și instituții internaționale. Altfel ajungem la haos.

Despre evitarea haosului și respectarea dreptului internațional este acum vorba, iar nu despre păcatele regimului politic venezuelean. Nu trebuie să amestecăm lucrurile.

SUA trebuie să se conformeze acestor reguli. Faptul că le poate încălca este o iluzie periculoasă.

Cei care, asemenea mie, cer SUA să renunțe la excepționalism, la teribilism, la aroganță, la agresivitate, la frivolitate, îi vor binele și îi fac bine. Prieten adevărat este cel care îți spune adevărul, iar nu cel care îți încurajează nebuniile (apud Nicolae Iorga).

 

 

3. MADURO – PREȘEDINTE ALES FRAUDULOS ȘI NERECUNOSCUT

 

Unii cred că, nefiind „recunoscut” de SUA și alte circa cincizeci de state satelite, ca președinte legitim al Venezuelei, întrucât se spune că a fraudat alegerile, Nicolas Maduro putea fi oricând ridicat din pat pentru a fi dus oriunde doreau mușchii răpitorului. Nu este așa.

 

Nu există recunoașterea șefilor de state ca instituție juridică. Numai statele se recunosc, nu și șefii lor. Or, Venezuela este un stat recunoscut de toți membrii ONU, ea însăși fiind membru al acestei organizații cu vocație universală.

 

Problema alegerilor este exclusiv una de drept intern (constituțional). Pentru cetățenii țării în cauză deciziile instituțiilor care validează rezultatul alegerilor pot fi puse în discuție și contestate, după caz, pe plan juridic sau pe plan politic. Pentru statele terțe, însă, aceste decizii creează o prezumție absolută de legitimitate a celui ales. Aceste state și instituțiile lor nu au nici o competență în validarea sau invalidarea alegerilor dintr-o jurisdicție străină. Aș zice că, într-un sens larg, regula se aplică încă din vremea păcii Westfalice (1648); în orice caz de la adoptarea Cartei ONU (1945) și a Actului final de la Helsinki (1975).

 

Dacă nu ești convins de legitimitatea unui șef de stat, poți să nu întreții relații (diplomatice, politice, economice etc.) cu el sau cu statul respectiv, dar în drept asta nu îi răpește celui în cauză statutul juridic de șef de stat, statut care atrage după sine, așa cum am mai spus anterior, imunitatea de jurisdicție în relațiile internaționale.

Dreptul și rațiunea juridică sunt de o precizie similară celei matematice.

Pe de altă parte, observarea alegerilor are și ea rigorile ei. Observatorii la alegerile prezidențiale din Venezuela au consemnat o serie de nereguli, dar nu au putut aduce dovezi că acele nereguli au afectat rezultatul final. Acest fapt este confirmat acum implicit de Donald Trump însuși, care spune că reprezentanții opoziției (cei care au pierdut alegerile) nu se bucură de susținere populară. Dacă nu se bucură de susținere, înseamnă că Maduro și echipa lui (aceasta rămasă la Caracas) se bucură; deci el a câștigat alegerile, fie și cu un scor mai mare decât cel meritat; deci, este legitim chiar și în opinia Casei Albe.

Când SUA a decis să nu recunoască rezultatul alegerilor, ceea ce nu avea oricum suport legal, cu atât mai mult cu cât administrația americană nu trimisese observatori, a făcut-o invocând sondajele de opinie. Or, nu sondajele votează.

 

În calitate de președinte al AP-OSCE, mandatat inclusiv prin acordul altor mari entități politice internaționale (Consiliul Europei, UE, AP NATO) să conducă misiunile de monitorizare a alegerilor oriunde în lume, am refuzat totdeauna să dau calificative diverselor scrutinuri, dacă nu am avut pe teren trimiși care să le urmărească nemijlocit. De asemenea, totdeauna am cerut membrilor echipei mele să facă distincție între caracterul liber și caracterul corect al alegerilor, evaluându-le separat, și, totodată, să măsoare impactul neregularităților constatate asupra rezultatului final. Aproape nicăieri nu am găsit alegeri ireproșabile. Foarte rar, însă s-a putut conchide că iregularitățile contextuale au afectat esențial rezultatul procesului de vot propriu zis. În cazul Venezuelei, cine nu a efectuat o supraveghere directă trebuie să tacă. Cei care au efectuat-o nu au putut spune că rezultatul final a fost esențialmente viciat. De asemenea, cei care au dorit să conteste alegerile au putut-o face la instanțele competente venezueliene. Nu or fi ele cu totul credibile – așa cum sunt cele românești, de pildă (sic!) – dar altele nu avem.

În fine, dacă vrei să extragi un infractor dintr-o țară nu o invadezi. Procedurile legale sunt altele. Departamentul de justiție american nu trebuia să se adreseze armatei americane, împingând astfel țara într-un război neautorizat de Congres, așa cum dispunea Constituția SUA, ci Departamentului de Stat, care urma apoi să ia legătura cu ministerul de externe al țării căreia i se cerea extrădarea respectivului infractor, iar acesta solicita ministerului său de justiție să procedeze la extrădare cu observarea legilor sale naționale. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare stat care dorește extrădarea unor persoane ar intra pentru asta în război cu statele în care persoana respectivă se găsește, susținând că are în dorința sistemului său judiciar temeiul legal de a o face?! Unde s-ar ajunge?! La un război al tuturor împotriva tuturor.

 

Iată de ce nu există practic nimeni din cei care contează care să conteste că avem de a face cu o încălcare patentă a dreptului internațional.

Faptul că Maduro este criticabil și era un obstacol în calea detensionării relațiilor Venezuelei cu alte state (în special SUA) nu scuză ilegalitatea intervenției americane. Cine o critică nu îl apără pe Maduro, ci apără ordinea internațională. Distrugerea ordinii internaționale înseamnă înlocuirea păcii cu războiul.

 

Poate că plecarea lui Maduro era utilă pentru a se trece peste barajele puse de rigiditatea lui în calea normalizării situației politice și geopolitice din regiune. Poate că inclusiv operatori politici venezuelieni au considerat că este bine ca Maduro să iasă din joc pentru ca jocul să se fluidizeze. Poate că, în condițiile acordurilor intervenite între principalii jucători globali ai momentului – SUA, Rusia și China – ieșirea lui Maduro din scenă era necesară fie pentru a se pava calea către o nouă ordine mondială post-americană, fie pentru ca să aducă o schimbare suficient de mare spre a ascunde împrejurarea că, în realitate, nimic nu se schimbă. Oricare din aceste ipoteze ar fi reținută, ea nu justifică prețul unui precedent care aruncă ostentativ în aer întreaga arhitectură de securitate globală, împingând lumea secolului XXI, posesoare a armei nucleare, înapoi în mentalitățile și practicile geostrategice ale secolului XIX.

 

 

4. VENEZUELA – GAZDĂ A RIVALILOR SUA ÎN EMISFERA AMERICANĂ

 

În ultimă instanță, multe dintre misterele care au condus la confuziile pe care am încercat să le limpezim mai înainte, au fost clarificate de înșiși actorii principali – Președintele Donald Trump, Secretarul de stat Marco Rubio și ambasadorul SUA la ONU Mike Waltz. Cel din urmă, reluând și sintetizând de manieră oficială declarațiile celorlalți doi, în fața Consiliului de Securitate al ONU a precizat cu o claritate de cristal, care nu mai lasă loc nici unei ambiguități, următoarele: „Aceasta este emisfera vestică. Aici trăim (noi SUA – nn) și nu vom permite ca emisfera vestică să fie folosită ca bază de operațiuni pentru adversarii, concurenții și rivalii SUA. Nu puteți continua să aveți (voi, venezuelienii – nn) cele mai mari rezerve de energie din lume sub controlul adversarilor SUA.” Punct și de la capăt!

 

Să credem că Hezbollahul și Iranul pun în pericol securitatea SUA din Venezuela, este peste poate. Probabil că referirea la aceștia a ajuns pe prompterele oficialilor americani luată din greșeală cu copy-paste din vreun memoriu uitat de Benjamin Nethanyahu, după prânzul probabil prea copios de la Mar-a-Lago, pe masa din sufragerie. Dar dacă tot au fost pomeniți, să îi trecem pe aceștia la capitolul adversari, în baza raționamentului potrivit căruia dușmanul prietenului meu este dușmanul meu.

 

„Concurenții și rivalii” știm, însă, cu siguranță cine sunt: rușii și, în special, chinezii. Mai știm însă că, într-o lume normală, concurența trebuie să fie nu doar liberă, ci și loială. Or, se pare că SUA a optat pe față pentru o formă de concurență neloială, acționând cu arme acolo unde concurenții și rivalii vin cu investiții.

 

Evident, SUA nu se mai simte competitivă pe teren economic. Din măreția de altădată i-a rămas doar puterea militară. Puterea economică s-a refugiat în investițiile americane din China și alte țări asiatice, iar cea financiară în creanțele deținute de super jucătorii emergenți sau reabilitați din Asia (în primul rând Japonia și China). Sub efectul acestui recul dolarul ca monedă globală de rezervă și petrodolarul ca monedă unică de plată în contractele de vânzare-cumpărare a hidrocarburilor, se retrage în favoarea altor monede, amenințând SUA cu falimentul.

 

Sigur că securitatea SUA și, în orice caz, statutul său de super putere globală, sunt puse în discuție; dar asta nu din vina Chinei sau Rusiei, și cu atât mai puțin din vina Venezuelei, ci din vina SUA însăși. Aici a dus-o hegemonismul prelungit în timp și spațiu dincolo de lungimea plăpumii resurselor sale materiale și umane. Demolarea integrală a ordinii mondiale construite după cel de al Doilea Război Mondial inclusiv cu contribuția sa nu o va salva.

 

Intervenția armată în Venezuela și răpirea cuplului Maduro este, în realitate, un act de război săvârșit de SUA împotriva rivalilor și concurenților globali, China și Rusia, alături de care a fost promovat și Iranul, precum și alții nenumiți. Un asemenea război nu oferă mai multă securitate nici lumii nici Americii. Soluția nu stă în mai multe arme, ci în mai mulți bani. Întrucât SUA nici nu îi are și nici nu are de unde-i lua, ceea ce trebuie să facă este să se asocieze cu rivalii și concurenții săi, mergând umăr la umăr cu ei într-o nouă epocă istorică, iar nu opunându-se lor și împingându-i să își urmeze destinul împotriva SUA.