Perioada vieții de liceană din anii 60 a fost pentru mine întâlnirea cu Lumea

Pictoriță, poetă, prozatoare, născută la Cluj in 1949. A copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara. Din 1963 locuiește în București. Absolventă a Liceului Mihai Viteazul din București în 1967. Licențiată în Artă Monumentală in 1974. Între 1974 – 1989 a lucrat ca angajată în diverse instituții de stat și private ca proiectant, muzeograf, expert la Oficiul de Expoziții al UAP. Din 1991 cadru didactic la Academia de Artă București. Din 2012, pensionară. Colaborează din 2010 cu Grupul Blaue Stunde din Köln, Germania în cadrul expozițiilor de Artă Video cu filme de un minut. A colaborat cu versuri, proză, grafică, cronici plastice la diverse publicații și edituri.


Pădurea Geogiului, a Sibișelului și apoi a Bradului au fost primele mele spații de clasă. Școala mea adevărată a fost natura. Am crescut mai mult în aer liber deprinzând de timpuriu legile nescrise ale fiecărui anotimp. Trecusem de vârsta primelor întrebări când am înțeles că pe lângă familia mea de acasă mai există o familie mult mai mare și la fel de importantă, al cărei nume nu-l cunoșteam întotdeauna, dar știam că are un chip. Chipul acela – cu frumuseți diferite datorită goanei anotimpurilor și anilor- era de fapt chipul zonei geografice în care eu creșteam, în care se dezvolta și căpăta contur felul meu de a observa, de a gândi, de a cumpăni. Am fost crescută, pe lângă părinți și bunici, de Tușa Lia (Dealul Lia), de Unchiu’ Criș (Crișul Alb), de Nana Pădure (Pădurea Bradului). Nu voi uita niciodată prețioasele învățături deslușite în copilărie pe colinele sau de-a lungul râurilor Țării Moților. Le țin minte ca pe niște tâlcuri ce mi-au fost șoptite la ceas cuvenit, în zori sau în amurg. Când,în preajma împlinirii vârstei de treisprezece ani, a trebuit să mă despart de răcoarea Zarandului, ajunsă în sud, vreme de câteva săptămâni bune, tot speram să zăresc pe undeva prin spatele blocurilor Bucureștiului vreun deal asemănător Liei. Citeam în anii de după 89 în scrierile din tinerețe ale vărului Emil* cum descria plimbările prin Rășinariul pustiu în nopți de insomnie și îmi spuneam – am și eu nostalgia anilor petrecuți la Brad, dar știu că nu voi fi nevoită să rostesc vreodată ”A quoi bon avoir quitte dealul Lia?” Urma să revăd Bradul doar în vacanțe, iar revenirea în București o asemuiam cu intrarea într-o zonă slab aerisită. Explicația era simplă – veneam la sfârșit de august din aerul curat și răcoros al Pădurii Bradului într-un oraș încins de arșița Bărăganului. Anii 1963-1967 petrecuți în băncile Liceului Mihai Viteazul, au fost mai degrabă ani preuniversitari decât ani de învățământ mediu. Perioada vieții de liceană din anii 60, considerată “oribilă” de către unii tineri de azi, dar și de către destui din generația mea, a fost pentru mine întâlnirea cu LUMEA! Aveam profesori de rang universitar capabili să ne deschidă nu doar mintea dar mai ales sufletul în fața marilor valori ale Artei, Științei si Culturii Universale. Pe coridoarele și în clasele minunatei noastre școli s-au aflat de-a lungul timpului foști elevi care ulterior au devenit nume importante ale științei, artei și culturii românești: actorul Constantin Nottara, medicul Nicolae Paulescu, poetul Ion Barbu, filosoful Mircea Vulcănescu, baritonul David Ohanesian, actorul Valentin Plătăreanu, regizorul Sergiu Ionescu, regizorul Andrei Zaharia, actrița Ioana Crăciunescu și mulți alții. Am colaborat în acea perioadă cu poezii la publicația liceului, revista Mugurul, sub îngrijirea atentă a dragului nostru Constantin Marinescu, profesor de Limbă și literatură Română care urmărea cu răbdare părintească entuziasmul adolescentin al colectivului revistei. Țin să subliniez faptul că nici o colaborare nu era condiționată de reguli care să implice ideologie sau politizare. Însă selecția era severă, nu erau admise texte siropoase, banale sau lipsite de substanță. Revista Mugurul a pregătit multe talente care ulterior au fost prezente în reviste literare sau chiar în edituri. După absolvirea liceului, devenită de acum studenta Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la îndemnul profesorului de Estetică și Rector pe atunci al Institutului, Prof. Dr. Gheorghe Achiței, am început să scriu cronici plastice, reportaje și interviuri la revista studențească Amfiteatru. Am publicat apoi versuri în revista Luceafărul, iar in anii 80-90 am citit câteva eseuri pe teme de arte decorative la Radio București. Tot la Radio mi-au fost difuzate câteva schițe umoristice în lectura regretatului mare actor Octavian Cotescu.

Am primit cu bucurie onoarea colaborării la publicația cristoiublog.ro nu doar fiindcă apreciez calitatea de mare om de presă a Maestrului Ion Cristoiu, ci mai ales fiindcă îl consider un jurnalist dedicat cu toată ființa cauzei adevărului spus fără părtinire. Jurnalist și scriitor, Maestrul Ion Cristoiu este un neobosit explorator al evenimentelor importante capabile să declanșeze schimbări în viața de zi cu zi. Este un lucid cronicar al momentului deosebind cu discernământ, cu ochi sigur, ceea ce pare ascuns, de ceea ce chiar este ascuns, ceea ce pare diversiune, de ceea ce chiar este diversiune, ceea ce pare știre de ceea ce cu adevărat poate deveni ȘTIREA. Respectând întotdeauna legile scrise și nescrise ale enunțului, ”Marele Jack” rămâne pentru noi, cei ce avem drept singură armă condeiul, un model de spirit viu și profesionalism.


*Emil Cioran, văr prin alianță al mamei mele Elvira Ivașcu născută Munteanu.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_


Articolele autorului:

Informația care schimbă toate regulile jocului

„Doar secretele mici au nevoie de protecție. Cele mari sunt ascunse de incredulitatea publică” – Marshall McLuhan Am răsfoit zilele acestea câteva pagini de mare actualitate prin claritatea și ineditul ...
Citiți tot articolul →

Când Fermat se bucură de sprijinul ferm

Sunt foarte emoționată. Nu credeam că voi mai avea prilejul să ascult discursuri care să-mi amintească de frazele alambicate, de ghirlandele proslăvirii și de scânteierile promisiunii „pentru o viață mai ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Trece baba cu ciolacii și tot degeaba, cot la cot nu scoate ochiul

„În Bucureștiul iubit azi negura s-a risipit”* (și în străvechiul oraș votul e pus pe făraș) Dar lăsați, oameni buni, generația tânără să-și ia revanșa! Și tinerii anului 2020 au ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Cum se nasc uneori poveștile

În 1975 suferisem un accident. Nu fusese de circulație, nici de natură mecanică. Nu. Mai degrabă de conectare. Am ajuns în apropierea unei ființe pe care nu ar fi trebuit ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Mic dejun în Străinezia

Ceaiul cald e bun. E și mai bun cu puțină lămâie, știu, dar lămâile s-au terminat. Le-am stors în așa zisa „supă à la grecque” de ieri. Da, supă. Boierie ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Conceptul de ceapă în viziune modernă

S-a întâmplat odată ca niciodată într-un vechi și frumos sat din nordul țării ceva nemaiauzit, nemaivăzut și nemaipomenit. S-a întâmplat tocmai acolo și nu în altă parte, dezvelirea unui interesant ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Am votat ca lumea! Cu cine? Cu apa caldă, cum cu cine?

O liniște ciudată s-a așternut peste oraș. Mașinile care treceau făcând reclamă prin portavoce vreunui candidat, nu mai circulă. Grupurile de hăulitori cerând socoteală echipei adverse s-au risipit care încotro ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Ce le pasă norilor?

Într-un foarte inspirat documentar intitulat „Primarii buni ai Bucureştiului”, jurnalista Ana Maria Șchiopu evocă figurile celor mai importanți primari ai Bucureștiului.* Am selectat din acel documentar câteva pasaje demne de a fi ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Tunul lui Orban avea totuși câteva probleme

București 2020. 27 septembrie, mergem cu toții la vot! Mergem? Eu zic să mergem. Oare mai știe cineva cum votau pe vremuri românii? Cum pe care vremuri? Pe cele îndepărtate, ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Povestea guvernatorului

Îmi plac foarte mult poveștile, în general poveștile care încep cu mine, nu pentru că aș guvernator ci fiindcă nu mai sunt. În provincia noastră evenimentele se țineau lanț. Nu ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Ciné vérité*

București, 1982. Ora șase și jumătate dimineața. Stația de tramvai din intersecția Bd. Leontin Sălăjan cu Bd. Ioan Șulea. E ceață și ger. Farurile tramvaielor, autobuzelor, camioanelor trec la răstimpuri ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Internet café, fără zahăr și fără cafea

Primesc deseori invitații la cafeaua de dimineață, cafea în format electronic. Citesc mesajul „Bună dimineața! Hai la o cafea!” Urmează o poză cu o frumoasă ceașcă de cafea. Apoi, în ...
Citiți tot articolul →