Perioada vieții de liceană din anii 60 a fost pentru mine întâlnirea cu Lumea

Pictoriță, poetă, prozatoare, născută la Cluj in 1949. A copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara. Din 1963 locuiește în București. Absolventă a Liceului Mihai Viteazul din București în 1967. Licențiată în Artă Monumentală in 1974. Între 1974 – 1989 a lucrat ca angajată în diverse instituții de stat și private ca proiectant, muzeograf, expert la Oficiul de Expoziții al UAP. Din 1991 cadru didactic la Academia de Artă București. Din 2012, pensionară. Colaborează din 2010 cu Grupul Blaue Stunde din Köln, Germania în cadrul expozițiilor de Artă Video cu filme de un minut. A colaborat cu versuri, proză, grafică, cronici plastice la diverse publicații și edituri.


Pădurea Geogiului, a Sibișelului și apoi a Bradului au fost primele mele spații de clasă. Școala mea adevărată a fost natura. Am crescut mai mult în aer liber deprinzând de timpuriu legile nescrise ale fiecărui anotimp. Trecusem de vârsta primelor întrebări când am înțeles că pe lângă familia mea de acasă mai există o familie mult mai mare și la fel de importantă, al cărei nume nu-l cunoșteam întotdeauna, dar știam că are un chip. Chipul acela – cu frumuseți diferite datorită goanei anotimpurilor și anilor- era de fapt chipul zonei geografice în care eu creșteam, în care se dezvolta și căpăta contur felul meu de a observa, de a gândi, de a cumpăni. Am fost crescută, pe lângă părinți și bunici, de Tușa Lia (Dealul Lia), de Unchiu’ Criș (Crișul Alb), de Nana Pădure (Pădurea Bradului). Nu voi uita niciodată prețioasele învățături deslușite în copilărie pe colinele sau de-a lungul râurilor Țării Moților. Le țin minte ca pe niște tâlcuri ce mi-au fost șoptite la ceas cuvenit, în zori sau în amurg. Când,în preajma împlinirii vârstei de treisprezece ani, a trebuit să mă despart de răcoarea Zarandului, ajunsă în sud, vreme de câteva săptămâni bune, tot speram să zăresc pe undeva prin spatele blocurilor Bucureștiului vreun deal asemănător Liei. Citeam în anii de după 89 în scrierile din tinerețe ale vărului Emil* cum descria plimbările prin Rășinariul pustiu în nopți de insomnie și îmi spuneam – am și eu nostalgia anilor petrecuți la Brad, dar știu că nu voi fi nevoită să rostesc vreodată ”A quoi bon avoir quitte dealul Lia?” Urma să revăd Bradul doar în vacanțe, iar revenirea în București o asemuiam cu intrarea într-o zonă slab aerisită. Explicația era simplă – veneam la sfârșit de august din aerul curat și răcoros al Pădurii Bradului într-un oraș încins de arșița Bărăganului. Anii 1963-1967 petrecuți în băncile Liceului Mihai Viteazul, au fost mai degrabă ani preuniversitari decât ani de învățământ mediu. Perioada vieții de liceană din anii 60, considerată “oribilă” de către unii tineri de azi, dar și de către destui din generația mea, a fost pentru mine întâlnirea cu LUMEA! Aveam profesori de rang universitar capabili să ne deschidă nu doar mintea dar mai ales sufletul în fața marilor valori ale Artei, Științei si Culturii Universale. Pe coridoarele și în clasele minunatei noastre școli s-au aflat de-a lungul timpului foști elevi care ulterior au devenit nume importante ale științei, artei și culturii românești: actorul Constantin Nottara, medicul Nicolae Paulescu, poetul Ion Barbu, filosoful Mircea Vulcănescu, baritonul David Ohanesian, actorul Valentin Plătăreanu, regizorul Sergiu Ionescu, regizorul Andrei Zaharia, actrița Ioana Crăciunescu și mulți alții. Am colaborat în acea perioadă cu poezii la publicația liceului, revista Mugurul, sub îngrijirea atentă a dragului nostru Constantin Marinescu, profesor de Limbă și literatură Română care urmărea cu răbdare părintească entuziasmul adolescentin al colectivului revistei. Țin să subliniez faptul că nici o colaborare nu era condiționată de reguli care să implice ideologie sau politizare. Însă selecția era severă, nu erau admise texte siropoase, banale sau lipsite de substanță. Revista Mugurul a pregătit multe talente care ulterior au fost prezente în reviste literare sau chiar în edituri. După absolvirea liceului, devenită de acum studenta Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la îndemnul profesorului de Estetică și Rector pe atunci al Institutului, Prof. Dr. Gheorghe Achiței, am început să scriu cronici plastice, reportaje și interviuri la revista studențească Amfiteatru. Am publicat apoi versuri în revista Luceafărul, iar in anii 80-90 am citit câteva eseuri pe teme de arte decorative la Radio București. Tot la Radio mi-au fost difuzate câteva schițe umoristice în lectura regretatului mare actor Octavian Cotescu.

Am primit cu bucurie onoarea colaborării la publicația cristoiublog.ro nu doar fiindcă apreciez calitatea de mare om de presă a Maestrului Ion Cristoiu, ci mai ales fiindcă îl consider un jurnalist dedicat cu toată ființa cauzei adevărului spus fără părtinire. Jurnalist și scriitor, Maestrul Ion Cristoiu este un neobosit explorator al evenimentelor importante capabile să declanșeze schimbări în viața de zi cu zi. Este un lucid cronicar al momentului deosebind cu discernământ, cu ochi sigur, ceea ce pare ascuns, de ceea ce chiar este ascuns, ceea ce pare diversiune, de ceea ce chiar este diversiune, ceea ce pare știre de ceea ce cu adevărat poate deveni ȘTIREA. Respectând întotdeauna legile scrise și nescrise ale enunțului, ”Marele Jack” rămâne pentru noi, cei ce avem drept singură armă condeiul, un model de spirit viu și profesionalism.


*Emil Cioran, văr prin alianță al mamei mele Elvira Ivașcu născută Munteanu.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Emil_


Articolele autorului:

Arhiva Afectivă. Deghizatul și Strategul (dialog fictiv după o bătălie)

Carol Robert de Anjou, către Basarab Întâiul: ‒ Prin urmare, eu te-am numit „Vaivoda Transalpina nostram*” și nu ai fost mulțumit. Da! Nu ai fost deloc mulțumit! Și nu m-au ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Seară de operă

Cu mâna făcută pumn, ajutându-se de inelar și degetul mic, Octav își potrivește, discret, manșeta cămășii cu cea a costumului. Brațul lui drept, sprijinit de fotoliul capitonat al lojei, atinge ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Între școală și izlaz

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în 1899, doar 22% din populația României era alfabetizată. Procentajul va crește câțiva ani mai târziu, în 1912, la 39,3%, un procentaj încă mic comparativ ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Cenzuratele Suflete moarte

Care este oare rolul cenzurii? Să ascundă adevărul sau să-l evidențieze? Să servească ideologiilor sau să garanteze pacea socială? Să protejeze societatea? Să o educe, arătând unele realități considerate agreabile ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Hotel Confort

1980. O localitate, undeva pe-aproape de fostul Oraș Stalin. Stau pe unicul scaun din încăpere și aștept să se lumineze. Am ajuns de la gară acum o oră. Patul e ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Strauss cu paraziți

E atâta abur aici! Atâta a zis, privind scurt spre tavan, apoi, cu răbdare și seriozitate, și-a continuat lupta cu albușurile. Mitzy tante, pe lângă mulții ei cârlionți obținuți prin ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Trebuia să fie cu vișine, dar a ieșit cu mămăruțe

Valeri bate ușor cu palmele cahlele smălțuite ale sobei de teracotă clădită în 1925, la scurtă vreme după nașterea scumpului ei fiu, Stelică. ‒  Dogorește soba, așe-i? ‒  Ie. Cam ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Când ursita își păstrează puternicia

Nu zugrăvesc ființa. Zugrăvesc trecerea. Nu trecerea dintr-o vârstă în alta, ci zi de zi, din clipită în clipită.* Despre eseistul și moralistul Michel de Montaigne (1533-1592) s-a auzit desigur ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Adevărul și borcanele de iaurt

București, ianuarie, 1963. Mihai Bravu colț cu Vatra Luminoasă. Bloc de opt etaje. Apartamentul în care mă aflu este la etajul cinci. De ieri seară am revenit la gazde. Stau ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. Istorii turistice cu portbagaje pline și galantare goale

Prin anii 60 -70, era la mare modă printre elevii și studenții generației noastre (cei născuți în anii 40-50), participarea la tabere internaționale, fie ele la mare, sau la munte ...
Citiți tot articolul →

Arhiva Afectivă. De-ale sărbătorilor (postrevoluționare)

Gata sălățica a la russe sau ați mai păstrat o porție? Cum? Nu vă place denumirea? Aaa ...da. Era să uit. Fiindcă vine de la ruși. Am înțeles. Dar știți ...
Citiți tot articolul →

Crăciunul tăcerii

Liniștea s-a întins acum peste tot. Și stă. Stă și așteaptă. O impresionantă calitate a liniștii este felul în care știe ea să se aștearnă. Când ca o față de ...
Citiți tot articolul →