Liderii coaliției PSD-PNL au decis ca medicul Cătălin Cîrstoiu să fie candidat comun la Primăria București

Perioada vieții de liceană din anii 60 a fost pentru mine întâlnirea cu Lumea

Pictoriță, poetă, prozatoare, născută la Cluj in 1949. A copilărit la Brad, Orăștie, Timișoara. Din 1963 locuiește în București. Absolventă a Liceului Mihai Viteazul din București în 1967. Licențiată în Artă Monumentală in 1974. Între 1974 – 1989 a lucrat ca angajată în diverse instituții de stat și private ca proiectant, muzeograf, expert la Oficiul de Expoziții al UAP. Din 1991 cadru didactic la Academia de Artă București. Din 2012, pensionară. Colaborează din 2010 cu Grupul Blaue Stunde din Köln, Germania în cadrul expozițiilor de Artă Video cu filme de un minut. A colaborat cu versuri, proză, grafică, cronici plastice la diverse publicații și edituri.

Pădurea Geogiului, a Sibișelului și apoi a Bradului au fost primele mele spații de clasă. Școala mea adevărată a fost natura. Am crescut mai mult în aer liber deprinzând de timpuriu legile nescrise ale fiecărui anotimp. Trecusem de vârsta primelor întrebări când am înțeles că pe lângă familia mea de acasă mai există o familie mult mai mare și la fel de importantă, al cărei nume nu-l cunoșteam întotdeauna, dar știam că are un chip. Chipul acela – cu frumuseți diferite datorită goanei anotimpurilor și anilor- era de fapt chipul zonei geografice în care eu creșteam, în care se dezvolta și căpăta contur felul meu de a observa, de a gândi, de a cumpăni. Am fost crescută, pe lângă părinți și bunici, de Tușa Lia (Dealul Lia), de Unchiu’ Criș (Crișul Alb), de Nana Pădure (Pădurea Bradului). Nu voi uita niciodată prețioasele învățături deslușite în copilărie pe colinele sau de-a lungul râurilor Țării Moților. Le țin minte ca pe niște tâlcuri ce mi-au fost șoptite la ceas cuvenit, în zori sau în amurg. Când în preajma împlinirii vârstei de treisprezece ani, a trebuit să mă despart de răcoarea Zarandului, ajunsă în sud, vreme de câteva săptămâni bune, tot speram să zăresc pe undeva prin spatele blocurilor Bucureștiului vreun deal asemănător Liei. Urma să revăd Bradul doar în vacanțe, iar revenirea în București o asemuiam cu intrarea într-o zonă slab aerisită. Explicația era simplă – veneam la sfârșit de august din aerul curat și răcoros al Pădurii Bradului într-un oraș încins de arșița Bărăganului. Anii 1963-1967 petrecuți în băncile Liceului Mihai Viteazul, au fost mai degrabă ani preuniversitari decât ani de învățământ mediu. Perioada vieții de liceană din anii 60, considerată “oribilă” de către unii tineri de azi, dar și de către destui din generația mea, a fost pentru mine întâlnirea cu LUMEA! Aveam profesori de rang universitar capabili să ne deschidă nu doar mintea dar mai ales sufletul în fața marilor valori ale Artei, Științei si Culturii Universale. Pe coridoarele și în clasele minunatei noastre școli s-au aflat de-a lungul timpului foști elevi care ulterior au devenit nume importante ale științei, artei și culturii românești: actorul Constantin Nottara, medicul Nicolae Paulescu, poetul Ion Barbu, filosoful Mircea Vulcănescu, baritonul David Ohanesian, actorul Valentin Plătăreanu, regizorul Sergiu Ionescu, regizorul Andrei Zaharia, actrița Ioana Crăciunescu și mulți alții. Am colaborat în acea perioadă cu poezii la publicația liceului, revista Mugurul, sub îngrijirea atentă a dragului nostru Constantin Marinescu, profesor de Limbă și literatură Română care urmărea cu răbdare părintească entuziasmul adolescentin al colectivului revistei. Țin să subliniez faptul că nici o colaborare nu era condiționată de reguli care să implice ideologie sau politizare. Însă selecția era severă, nu erau admise texte siropoase, banale sau lipsite de substanță. Revista Mugurul a pregătit multe talente care ulterior au fost prezente în reviste literare sau chiar în edituri. După absolvirea liceului, devenită de acum studenta Institutului de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București, la îndemnul profesorului de Estetică și Rector pe atunci al Institutului, Prof. Dr. Gheorghe Achiței, am început să scriu cronici plastice, reportaje și interviuri la revista studențească Amfiteatru. Am publicat apoi versuri în revista Luceafărul, iar in anii 80-90 am citit câteva eseuri pe teme de arte decorative la Radio București. Tot la Radio mi-au fost difuzate câteva schițe umoristice în lectura regretatului mare actor Octavian Cotescu.

Am primit cu bucurie onoarea colaborării la publicația cristoiublog.ro nu doar fiindcă apreciez calitatea de important condeier al actualității așa cum este cunoscut maestrul Ion Cristoiu, ci mai ales fiindcă am ocazia să fiu în preajma unui om dedicat cu toată ființa cauzei adevărului spus fără părtinire. Istoric și scriitor maestrul Ion Cristoiu este un neobosit explorator al evenimentelor importante capabile să declanșeze schimbări în viața de zi cu zi. Este un lucid cronicar al momentului deosebind cu discernământ, cu ochi sigur, ceea ce pare ascuns, de ceea ce chiar este ascuns, ceea ce pare diversiune, de ceea ce chiar este diversiune, ceea ce pare știre de ceea ce cu adevărat poate deveni ȘTIREA. Respectând întotdeauna legile scrise și nescrise ale enunțului, ”Marele Jack” rămâne pentru noi, cei ce avem drept singură armă condeiul, un model de spirit viu și profesionalism.


Articolele autorului:

Arhiva Afectivă. Conții francezi și teatrul de revistă

Când se pornește dorul acela greu de explicat în cuvinte de Orăștia copilăriei mele, primele ce-mi apar în gând sunt ceasurile străzilor pustii din unele duminici. Stăteam singură în dreptul ...

Arhiva Afectivă. Mamă, știi, tocmai a început dansul

August 1964. Îmi caut mănușile de ață. Găsesc în poșeta albă biletul cu adresa. Așadar, ca să ajung pe Strada Plantelor iau troleibuzul 84 și cobor la Izvorul Rece. Ba nu, ...

Arhiva Afectivă. Pledul unchiului Titus

București, 1 iunie 2018. Orăștie, 1957, seara. Bunicul, cu pătura în cap, ascultă Vocea Americii. Așteaptă să vină americanii și este sigur că vor veni fiindcă până și ”muta” care ...

Arhiva Afectivă. Copiii nu spun lucruri trăsnite

București, 2010 189 de ani de la eliberarea de sub jugul fanariot. 92 de ani de la eliberarea de sub jugul austro-ungar. 66 de ani de la eliberarea țării de ...

Arhiva Afectivă. Când venea de la Viena, după ceasuri multe de mers călare…

București, 2015. Stră-străbunicul meu, Ion Ștefănescu din Munții Orăștiei, nu a fost istoric, nu a fost dacolog, nici dacopat, nici legionar, nici comunist, nici popă. Deși contemporan cu Hașdeu și ...

Arhiva Afectivă. Despre incredibilul „lanț trofic” al unor războaie

Dacă mă gândesc bine, povestea spusă de Tavi a lu' Floruț lângă Pădurea de Salcâm din munții Orăștiei a avut, până la urmă, asupra mea un efect tainic. La scurtă vreme după ...

Arhiva Afectivă. Mâine îți arăt strada Cristofor Columb, dacă vrei

București,1962. Pe lângă forfota și soarele Lipscaniului, în librărie e răcoare și liniște. Părinți și copii cercetând spre rafturi caută să-și amintească, pe loc, ce e important de cumpărat, alții, ...

Arhiva Afectivă. În curte, stau de vorbă liniștiți sub umbrar…

Orăștie,1954. He-hee! Unde-i biata tanti Mariți a noastră care venea la șase dimineața, odată pe săptămână, și pe care, bunica o aștepta cu ibricul de cafea fierbinte ținut pe Primusul ...

Arhiva Afectivă. Subsemnatul, fiind nepot de iobagi…

Brad 1957. Ne-am trezit foarte devreme astăzi. Tata, care acum pleacă la sanatoriu, are de operat și ieri, până seara târziu, a tot vorbit cu mama și cu bunicul despre ...

Arhiva Afectivă. Ai tu un leu pentru cinci cireșe?

Brad, mai 1955. Azi e puțin răcoare afară. Mama a plecat la școală cu pardesiul cel nou, adică cel transformat de doamna Aliman. Cu bătătorul de covoare la subțioară, ținând ...

Arhiva Afectivă. Despre ruși, așa, pe sărite

Lumea de pe aici de pe la noi, din zilele noastre, știe despre ruși o grămadă de lucruri, așa, pe sărite. Majoritatea românilor de azi știu că rușii beau vodcă ...

Arhiva Afectivă. Ora când se aud lingurile în supă

Brad, august 1957. Ieri, după amiază, am fost în vizită la familia lui nenea Sereș Lajos. Familia lui nenea doctorul Sereș locuiește lângă stația trenuțului. Am ajuns la barieră destul ...