Sadoveanu a scris multe cărți poștale pe post de proze

La apariția lui Mitrea Cocor mulți s-au întrebat cum de a putut scrie și, mai ales publica, marele Sadoveanu o asemenea piftie literară. Uimirea nu era provocată de complicitatea autorului cu dictatura comunistă. De nenorocirea numită colectivizarea agriculturii știa pînă și un mărunt contabil ajutător de la SMT. Cum să nu te miri că Sadoveanu, scriitorul „durerilor înăbușite”, celebrul apărător al țărănimii, sorcovea tragedia satelor românești?!

Adevărata uimire o stîrneau însă stîngăciile scriitoricești. Un literat, un literat adevărat, poate face credibilă, prin arta sa, chiar și o contrafacere a realității. Sadoveanu avea ocazia să scrie un roman mai bun, chiar dacă el era, sub unghi moral, o veritabilă rușine. Mitrea Cocor e însă o capodoperă a diletantismului. Faptele vieții sunt violate, psihologiile suferă de simplism, dialogurile sunt artificiale.

Uluirea față de această prăbușire a artei sadoveniene provenea la mulți din necunoașterea operei anterioare a scriitorului. Cine îl știa bine pe Sadoveanu realiza că autorul nu era, prin Mitrea Cocor, la prima sa incredibilă mediocritate. În urmă cu un veac aproape, mai precis în 1905, el publicase volumul Povestiri din război, dedicat Războiului de independență din 1877. Slăbiciunea definitorie: amestecul de propagandă ieftină (naționalistă, de astă dată) cu stîngăcii estetice. Ca și în Mitrea Cocor viața e siluită propagandistic. În faimosul roman stalinist, comanda socială, cum le ziceau proletcultiștii indicațiilor contra cost, era pentru tovarășul Sadoveanu elogiul adus colectivizării, comunismului și URSS. În Povestiri din război, domnul Sadoveanu trebuie să cînte vitejia neaoșă de pe cîmpul de luptă. Rezultatul e același: o capodoperă a mediocrității scriitoricești. La finele lecturii, închizi cartea, o împingi deoparte și cazi pe gînduri. Ce a fost asta? Proză sau publicistică ieftină? Dilemă explicabilă. Din loc în loc autorul părăsește drumul drept al prozei și o ia prin porumbii discursului electoral. În „Călărașul”, sunt descriși doi roșiori morți. Lîngă trupurile lor fără viață, Sadoveanu înalță o tribună, își vîră deștuʼ pe sub bretea și începe să cuvînteze:

„Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lăsaseră avuția și porniseră să lupte pentru țară. Și muriseră cu vrednicie (…)”.

Moartea e moarte. Indiferent pentru ce și pentru cine. Indiferent unde și cînd se petrece. Un scriitor știe asta și caută să ne stîrnească o clipă, fie și o clipă, repet, fiorul acestei mari necunoscute a destinului omenesc. Numai pentru Sadoveanu prin schița „Călărașul” moartea poate fi „cu vrednicie”.

Demagogia neaoșă atinge uneori momente halucinante. În povestirea „Ceasuri de pace”, autorul dă buzna în plin text și-i trîntește o hăulită patriotardă, de rămîi cu gura căscată urmărindu-l. Cațavencu e biet copil pe lîngă el. Și apoi Cațavencu are o scuză. Cînd face demagogie știe că-i demagog. Sadoveanu din Povestiri din război ține morțiș să ne convingă că e sincer în astfel de declamații:

„Flăcăi vrednici, cu suflete potolite! voi, umiliților și nebăgaților în samă! sub pasul vostru s-a cutremurat pămîntul străin. Voi ați răbdat și-ați suferit, ați lăsat în urmă căminuri pustii și lacrimi; dar cumplita voastră vitejie a suflat negura de pe Moșia părinților noștri”.

Cînd răgușește de atîtea discursuri patriotarde, scriitorul le pune în gura eroilor. Povestiri din război plesnește de meditații naționaliste ale celor de pe front. Dacă ele ar aparține politicienilor, mai treacă-meargă. Războaiele au nevoie și de sforăitori. Și din aceștia se găsesc peste tot. Nu numai în România, dar și în întreaga lume. Nenorocirea e că la Sadoveanu discursurile ieftin-patetice sunt atribuite oamenilor simpli. Care nu fac altceva de dimineață pînă seara decît să gîndească în termenii presei de la București, scrise la Capșa, în fața unei cafele. Un asalt pentru luarea Griviței e, în plan omenesc, o mizerie: fum, sînge, noroi. După o asemenea încercare un om normal se tîmpește la modul absolut. Zace ca un sac de cartofi. Fără gînduri. Nu așa ceva se întîmplă cu eroul sadovenian. El meditează la lucruri înalte:

„Mă gîndeam la cei din Țară, care așteptau cu grijă veștile războiului; mă gîndeam la un răsărit nou de soare pentru Moșia noastră. Pieptu îmi era cald și plin de fiori (…)”.

Un alt erou, în loc să doarmă noaptea, stă cu ochii spre cer și filosofează „la pămîntul nostru cel vechi, în care se odiheanu oasele strămoșilor”.

Oameni simpli, pentru că ăștia erau soldații Războiului de independență, țin discursuri patriotice, nu, să-i zicem, la o întîlnire cu cititorii sau într-un răgaz al luptei, ci de pe patul de spital. Eroul din „Două dureri” cade rănit pe cîmpul de luptă. Rămas lat, el nu intră în spaimele fierbinți ale morții. Gîndul lui îi e la Grivița:

„Acolo e Grivița noastră, – mă gîndii eu – și un fior ascuțit mă străbătu”.

Din nefericire, la acest capitol – al rătăcirilor demagogice – Sadoveanu e recidivist. Moș Teacă Brumă din „Comoara Dorobanților” ține un întreg discurs neaoș-patriotic, demn de un lider ultranaționalist de după decembrie 1989. Inevitabil el o ia de la „pașoptul” sadovenian, adică de la vremea cînd dădeau turcii. Sunt trecute în revistă năvălirile păgîne, evoluția pagubelor produse sătenilor, refugierile românilor în munți. În concepția lui Moș Brumă aceste nenorociri au luat sfîrșit. Grație, desigur, victoriei în Războiul de independență:

„Dar acele timpuri au trecut. Acum suntem în țara noastră ca la noi acasă. Voinicii noștri s-au bătut pentru Moșia strămoșească cu păgînii, peste Dunăre, la Plevna, – s-au bătut și i-au învins, și de atunci nici Turcul, nici Rusul, nici nimeni nu mai are ce căuta la noi. Acum avem un stăpînitor bun al nostru (Regele Carol I – n.n.) și o țară a noastră – și fiecare poate trăi și munci în liniște, așa cum i-i lăsat de la Dumnezeu!”.

Intervenția lui Moș Toader Brumă n-are loc nici într-o sală de conferințe, ca prefață la un spectacol cu Veta Biriș, nici la TVR în cadrul emisiunii PRO PATRIA, ci la o clacă de păpușoi plasată în urmă cu decenii. Cîteva pagini mai în amonte, cum ar spune un hidroenergetician, Sadoveanu ne descrie, nu fără realism, atmosfera tembelă tipică unei clăci. Flăcăii azvîrl spre fete cu cîte un păpușoi. Acestea se strîng unele într-altele, ca niște curci, fac „hîi!”, flăcăii hohotesc și mai tare, iar cîte unul, pentru deplina încoronare a acestei tîmpiri obșești, se strecoară prin pănuși și se ițește, cu un geamăt înspăimîntător, de King Kong, în mijlocul fetelor, care „răcneau de spaimă”. Discursul lui Moș Toader Brumă stă sub semnul splendidului limbaj de lemn al semănătorismului. El n-ar fi reușit să stîrnească interesul nici măcar al unei săli umplute pînă la refuz pentru a putea cînta în cor, „Noi suntem români”. Potrivit lui Sadoveanu însă, cuvîntarea lui Moș Toader Brumă are o atît de mare forță de convingere încît flăcăii pun capăt sperieturilor tembele, iar fetele nu mai chicotesc prostește:

„După vorbele înțelepte ale lui Moș Brumă, se întinse o liniște mare. Luna poleia grămezile de porumb – și toți se gîndeau la vremurile trecute și la cele de față”.

Unul din capitolele romanului Drum fără pulbere (1951), dedicat de Petru Dumitriu Canalului Dunărea – Marea Neagră, poartă titlul „Vizită în zi de lucru”. Ziua de lucru e a eroilor care făuresc marea construcție stalinistă. A eroilor, nu a deținuților, pentru că în cărămidoiul lui Petru Dumitriu (peste 600 de pagini de proză searbădă) nu există deținuți. Vizita e a lui Gheorghiu-Dej, care stîrnește, cum era de așteptat, un entuziasm asemănător bîntuie și prin literatura consacrată, mai tîrziu, vizitelor de lucru ale lui Nicolae Ceaușescu. La ora volumului Povestiri din război nu erau nici Gheorghiu-Dej, nici Nicolae Ceaușescu. Era, în schimb, Regele Carol I. Drept urmare, lui Sadoveanu nu-i scapă prilejul de-ai arde o cîntare vizitei de lucru pe front a lui Carol I. România nu e cea din Drum fără pulbere. Firesc, Carol I nu era prim-secretar al PMR. Cu toate acestea, apariția Regelui în spațiul bătăliei are cam aceleași efecte ca și coborîrea lui Ceaușescu din elicopter în mijlocul unor lelițe care culeg floarea-soarelui:

„Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul șanțului:
– Vodă!

Ofițerii își așezau coifùrile, își scoteau pieptul în afară și-și trăgeau umerii îndărăt; sergenții și brigadirii primiră porunci. Și lucru începu și mai înfrigurat (…).
Și Vodă trecu, împresurat de o mulțime de ofițeri de-ai noștri și străini (…). Domnul era foarte liniștit, mergea cu pas măsurat și vorbea cu cumpătare (…)”.

Comentariile în rîndul maselor:

„– Mă, asta-i Vodă… zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita la noi?
– Frumos om! grăi țiganul! și nici el nu se teme de ghiulele…
– Cum să se teamă! doar el e mai mare decît toți… răspunse Norocel”.

Se vede că pe vremea lui Sadoveanu exista libertatea de expresie. Un erou n-ar fi îndrăznit să exclame despre Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu „Frumos om!”. Și cu atît mai mult dacă respectivul ar fi fost, ca la Sadoveanu, țigan. Elogiul fals, de vopsea țipătoare, e vizibil însă și la marele maestru scriitor. Chiar dacă mai colorat, mai pitoresc. Mai gravă decît toate în Povestiri din război nu e intruziunea stînjenitoare a propagandei neaoșe în scriitură. Mai grav e, ca și în Mitrea Cocor, faptul că Sadoveanu ne oferă drept literatură o marfă falsă. Revoltătoare nu sunt nici discursurile naționaliste ale autorului, nici gîndurile patriotarde care le trec luptătorilor prin cap, ci atmosfera generală a volumului. Indiferent de scop, războiul e spațiul dramaticului. Al mizeriei fizice și morale. Al coborîrii omului în animalitate. Al morții. Al rănilor supurînde. Al leșurilor în putrefacție. Ne-o descrie magistral Petru Dumitriu în capitolul „Viața lui Bonifaciu Cozianu”, din romanul Cronică de familie, consacrat, ca și Povestiri din război, volumul lui Sadoveanu, Războiului de independență. La Sadoveanu însă acest spațiu e unul al sărbătorii de carte poștală, al veseliei chiuite, al semănătorismului de tip Alecsandri sau Coșbuc. Românii sunt nu numai viteji, dar și chipeși, vînjoși, să-i mănînci nu alta! Scriitorul nu ocolește (n-avea cum!) asalturile sîngeroase, noroaiele, ceața, frigul, foamea, chinul, moartea. Ele sunt însă copleșite de scenele de operetă, dominante în volum. Scene cu țigani fricoși, cu români deștepți, cu glumițe ieftine, cu ofițeri galonați, cu cîntece din fluier, cu moși înțelepți, cu povestiri de demult, cu mese îmbelșugate. Și mai ales, cu astfel de viziuni așa-zis populare ale războiului:

„Turcul era al dracului și trăgea bătăi peste bătăi Muscalului; dar cum am venit noi, (românii – n.n.) și-a pus păgînul botul pe labe (…). Căciula cea mare și buhoase a Dorobanțului a prins a-i înfricoșa”.

Așa vedea participarea României la războiul ruso-turc din 1877 un om de pe cîmpul de luptă. Nu astfel vorbeau politicienii cînd descindeau în sate pentru a smulge țăranilor voturile.
„Povestiri din război” e o capodoperă a izmenelii propagandistice. O capodoperă de carte poștală, iscălită de marele scriitor Mihail Sadoveanu.