Sadoveanu despre cum moare un continent

După Cuibul invaziilor, citesc Țara Kangurului. Tot din Opere de Mihail Sadoveanu, volumul 22. Prin mai toate aspectele –, asemănătoare primei bucăți. Ca și Cuibul invaziilor, Țara Kangurului a apărut în 1936. După cum însuși scriitorul mărturisește, cartea aparține aceleași serii geografico-istorice. E vorba, așadar, de o prelucrare sadoveniană a unor broșuri de popularizare despre un tărîm necunoscut cititorilor români. Un fel de note de călătorie documentate din fotoliu și nu de la fața locului. Motivul atenției acordate Australiei e același cu cel al atenției acordate Mongoliei:

„Nomazii aceștia, încă interesanți la 1850, prin viața lor rămasă primitivă, devin interesanți acum, cînd fierb din nou, în vederea aceluiași destin pe care l-au mai urmat.”

Formula aleasă de Sadoveanu pentru amîndouă meleagurile e ceea a privirii aruncate asupra unei lumi de un străin, în speță un european. Formulă de faimă prin nu mai puțin faimosul text al Montesquieu, Un persan à Paris.

Timpul surprinderii acestor lumi depărtate nu e însă al prezentului. E mijlocul secolului XIX. Scriitorul s-a oprit la acest timp, pentru că e timpul de început al civilizării lumilor respective. Călătorul european le surprinde în starea lor naturală, așa cum le-a lăsat Dumnezeu. Se presupune că între timp lumile respective s-au civilizat. În cazul Mongoliei e doar o presupunere. În cel al Australiei, e o realitate. Personajul din Țara Kangurului, Hubert De Castella , ajunge în Australia în plin proces de civilizare a acestei lumi. Mai mult, deși nu fără regrete de poet, participă și el la această civilizare. Meditația amară asupra civilizării ca distrugere a Naturii lăsate de Dumnezeu se anunță chiar din avertismentul la carte:

„«Țara Kangurului» înfățișează Australia squaterilor de acum optzeci de ani. Am găsit în impresiile unui colon de la acea epocă elemente suficiente ca să prezentăm în splendoarea lui de altădată acest rai care a decăzut civilizîndu-se.”

Priveliștea Naturii sincere, așa cum a lăsat-o Dumnezeu, îl face pe autor să mediteze din nou la decăderea prin civilizare:

„În sfîrșit ajunseră într-un loc ce se chema Pădurea- Moartă. Erau acolo gomieri gigantici, uscați, stînd încă în picioare. Cei mai bătrîni dintre indigeni mărturiseau că așa i-au apucat de cînd țineau minte, și așa i-au aflat și părinții lor. Acești uriași despoiați de scoarță aveau pînă la șaptezeci de metri înălțime și o circumferință de nouă metri. Șase australieni abia puteau îmbrățișa asemenea trunchi, cuprinzîndu-l cu brațele desfăcute așa ca să-și simtă unul altuia vîrfurile degetelor.

Ce se întîmplase acestor bătrîni? Li secătuise focul? Fuseseră fulgerați? Îi atinsese vreo epidemie? Împrejurul lor tufişurile verzi şi mlădioase străluceau de viață nouă. Ei îşi ridicau în cer scheletele albe, stăruind în veac între vijelii şi împotrivindu-se destinului.

Călătorii urcară mai sus printre coloanele acestea ale morţii din ce în ce mai rare cătră vîrful muntelui. Cerul albastru se bolti deasupra şi priveliştile se desfăşurară în patru vînturi cît puteau cuprinde ochii. Departe se înălțau piscuri cu mult mai înalte, încununate de zăpezi. La dreapta, la stînga, nesfîrşite păduri ondulate, stăpînite de frunzișurile mărunte ale gomierilor. Ochii se aplecau apoi cătră locurile de jos, unde curgea Yara, în cîmpii rodnice.

Era acesta un rai pe care Dumnezeu îl hărăzise europenilor?
Fusese un rai al singurătăţilor şi al omului-copil, care n-a mîncat fructe din pomul cunoştinţii. Acuma nu mai era un rai. Devenea un pămînt cultivat.”

Perspectiva acestor ținuturi nu poate fi decît tristă pentru Sadoveanu:

„Tot felul de cărți și istorisiri s-au scris, se scriu și se vor mai scrie. Numai cartea aceasta încă nu-i scrisă: cum moare un continent.
Toate se vor schimba, nimic nu va mai fi; cu toată rezistenţa inerției, va cădea în sfîrşit şi pădurea scheletelor de uriaşi. Toate vor cădea, toate se vor petrece, nu va mai rămînea nici o urmă de morminte, de flori rare, de arbori misterioşi, de kanguri. Cartea aceasta chiar dacă ar fi scrisă, însă nimeni n-ar ceti-o, căci n-ar fi o carte ca toate cărţile şi n-ar premia-o membrii secţiei literare a Academiei Române. N-ar premia-o nici membrii celorlalte academii din lumea nouă și veche. Chiar cetitorii de la Sidney și Melbourne, cetăţi cu totul moderne, ar zice: Ce-i asta? Și ar căsca plictisiți.”