Sadoveanu despre prăpastia dintre noi și Occident

Garibaldi. Din motive care-mi scapă, am devenit interesat de Garibaldi, mărețul Erou al Italiei. Încercînd o autoscrutare, descopăr că păstrez vie pomenirea lui Garibaldi în opera lui Caragiale, semn că la vremea respectivă despre italian se pomenea des în teatrul de marionete al scenei noastre politice. Aş mai putea adăuga şi amintirea recentă a Cămăşii roşii, tratată de o carte franţuzească de Istorie a obiectelor emblematice printre pînzeturile care au făcut Istorie.

Explicabilă pînda la care m-am dedat, înaintînd cu lectura Istoriei Italienilor către Expediţia celor o mie.
Cartea lui Giuliano Procacci se opreşte din cînd în cînd asupra unor personalităţi care au făcut ceva pentru Italia. Aşa se explică paginile speciale despre Dante, Machiavelli. M-aş fi aşteptat la un crîmpei de atenţie şi-n cazul lui Garibaldi. Autorul consacră un capitol Expediţiei celor o mie. Numai că titlul e Expediţia celor o mie şi unitatea Italiei. Asta înseamnă o atenţie faţă de Garibaldi micşorată la partea despre un proces. Deşi personalitatea lui Garibaldi depăşeşte cu mult evenimentul Expediţiei în Sicilia, autorul nu-i consacră un capitol separat.
Oricît îmi bat capul, nu pot dibui cauza.

*

Ciocniri. Mihail Sadoveanu și-a făcut o grijă din a medita asupra prăpastiei dintre realitățile de la noi și cele din alte țări, trecute de mult la nivel un înalt de civilizație. E mai mult decît curioasă ostilitatea lui Mihail Sadoveanu față de rămînerea în urmă a țărilor românești cu cît proza lui l-ar recomanda mai degrabă ca un adept al sălbăticiei decît al modernității. Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă rămîne o carte emblematică pentru uimirea marelui scriitor față de prăpastia dintre civilizația noastră și cea occidentală, prin crearea personajului De Marenne, franțuz care trece prin Moldova anului 1679 ca să ajungă la Constantinopol. Tot ceea ce întîlnește el în cale e motiv de uimire că asemenea lumi există pe Lumea asta. Îl ajută să ne înțeleagă beizadeaua Alecu Russet. Iată un moment de ciocnire a lumii din care vine Abatele și lumea Moldovei de la finele secolului al XVII-lea:

„Trecură în sfîrşit într o regiune de dealuri. Abatele dădu laudă lui Dumnezeu fără a-şi muşca limba, căci caii nu puteau umbla aici decît în pas. Dealurile erau foarte pieptişe şi văile abrupte. Ciudată i se păru împrejurarea că nu erau un deal şi o vale, ori două dealuri şi două văi, ca în toate ţările cunoscute lui, cuminte şi fără exces rînduite; ci erau dealuri şi văi fără întrerupere şi fără logică, unele mai sălbatice şi mai absurde decît altele. E adevărat că de pe fiecare ţanc regiunea avea un aspect nou şi-n fiecare vale se dezvolta o reşedinţă de nimfe şi de fauni cu dumbravă şi pîraie; însă, socotind şi cumpănind în sine, călătorul le găsea mai potrivite pentru poeme cetite în fotoliu dinaintea unui cămin, decît pentru o călătorie. Erau contraste ascuţite, în armonie numai cu firea acestui popor primitiv.

Întîlni cîteva tabere de cară cu mărfuri, înjugate cu cîte patru şi şase trăgători. Erau producte ale Asiei, a căror mişcare înceată, pe drumuri lungi şi cotite, o supravegheau, de săptămîni şi luni, neguţători turci şi armeni. Ţăranii pămînteni îndemnau cu strămurări boii şi bivolii la dealuri, răcnind, blăstămînd şi stupindu-şi sufletul. Era cu neputinţă să se treacă pe acolo cu asemenea poveri. Cu toate acestea treceau.

– Cum e cu putinţă aşa ceva, prinţule? întrebă abatele, uimit.
– Oamenii de aici au un meşteşug al lor, domnule de Marenne, răspunse Ruset. Cu el pot trece prin complicaţiile oricărei călătorii. Mai întăi se bizuie pe ajutorul lui Dumnezeu şi-şi fac cruce, plecînd cu bine la drum drept. Cînd ajung la dealuri imposibile ca acestea, înţeleg că au nevoie şi de al doilea ajutor. Atuncea, invocă pe diavol. Toate răcnetele furibunde pe care le-ai auzit să ştii că sînt sudălmi – adică chemări ale puterii necurate. Punînd pe lîngă acestea bicele şi strămurările, izbîndesc şi ajung sus. Acolo iar se împacă cu Dumnezeu şi-şi fac cruce.

– Dacă nu mă înşel, acesta e un fenomen de magie.
– Nu te înşeli, aşa este, domnule de Marenne. Fără o forţă ca aceasta ar fi greu pentru oameni în asemenea timpuri şi pe asemenea drumuri.

– Greu, prinţule, mai ales pentru bietele animale, care nu cunosc formulele magice.
– Greu pentru toţi, domnule de Marenne; şi unii şi alţii stau pe acelaşi plan; şi asupra unora şi asupra altora apasă acelaşi destin al ticăloşiei. Numai acest pact cu demonii mai ajută pe bietul pămîntean să poată trece punţile nenorocirii. Şi la asta, precum vei fi observat, se adaogă şi vinul foarte bun al podgoriilor. Iar Dumnezeu, fiind milostiv, îi iartă toate şi-i dăruieşte după năcazuri o inimă uşoară şi grabnică uitare.”