Șantajiștii din presa noastră de azi ar trebuie să învețe de la presa interbelică!

Găsesc, de fapt, regăsesc în „Patul lui Procust” al lui Camil Petrescu o afacerea din lumea presei interbelice: unul dintre fruntașii liberali, Anibal Dimescu (nume fictiv în roman), responsabil de hăituirea lui Nae Gheorghidiu de către conducerea PNL, devine ținta campaniilor din „Veacul”, ziar finanțat de coruptul politician. Dușmanul părea inatacabil. Ciomăgarii Mogulului n-aveau încotro:
Se mulțumeau să dea în el cu pamflete, caricaturi, notițe răutăcioase.

Totuși, acestea erau săgeți boante față de glontele care e totdeauna un document într-o campanie de presă. Cînd se resemnase deja, redacția se pomenește cu „un dosar a cărui publicare scotea pe acest fruntaș nu numai din viața politică, dar și din cea publică”.

Fred Vasilescu, personajul narator al acestei părți din roman, crede că dosarul „a fost trimis de o femeie, care n-a ținut să păstreze, pentru folos personal, un asemenea document”.
„Pagina era gata, aproape culeasă, cu clișee fotografice și facsimile care ar fi produs senzație”, cînd mogulul Nae Gheorghidiu, aflînd de material, a cerut scoaterea paginii din ziar și aducerea acesteia acasă la el.

Fred Vasilescu notează mai departe, minuțios:

„A împachetat-o frumos și a chemat la telefon, chiar de la noi, din birou, pe cel amenințat. Eram și eu acasă … «Alo … domnule Anibal Dimescu? … foarte bine… Aci, Nae Gheorghidiu …» Nu știu ce mutră a făcut celălalt, dar cel de lîngă noi avea fălcile rase, mari, căzute, dar ochii verzi, stinși totdeauna, îi avea acum ficși, își absorbea buzele … M-am uitat ce palid devenise. I se vedeau, mai puține, dar clare ca o stropeală roșie, păienjenișurile vaselor sîngerii din obrajii căzuți, din spinarea nasului poros și coroiat. Ședea în fotoliul larg, de piele neagră burducată, împărțit în romburi molîi de uzură. Avea emoția unui debutant … dar, făcînd o sforțare de bolnav cu voință, a vorbit cu un aer de familiaritate, de indiferență și bunăvoință de neașteptat: «Uite ce e, dragă, una din gazetele de după-amiază pregătea pentru astăzi o pagină de necuviințe la adresa dumitale, pe baza unor documente probabil apocrife …» Și se strîmba țuguind buzele, ca un dos de găină, chiar la telefon. A tușit puțin, hm… hm!… «Întîmplător am aflat, din fericire la timp, și sunt bucuros că am avut atîta trecere ca să împiedic apariția… Îți trimit foaia, în corectură, ca să vezi despre ce e vorba și eventual să iei măsuri … Pretinsele documente eu nu le-am văzut.» Cred că omul nevăzut de la capătul firului a leșinat, după ce a bîlbîit cîteva vorbe amărîte, la care Nae Gheorghidiu a mai adăugat: «Ți-am telefonat ca să fii acasă și să primești personal corectura, să nu cadă, cine știe, în mîinile cuiva. La revedere, la revedere.»”

Urmările sunt previzibile. Foaia gata de tipar ajunge la Anibal Dimescu.
Se înțelege că materialul n-avea să apară în veci.

Se înțelege că Nae Gheorghidiu și Anibal Dimescu devin cei mai buni prieteni:

„Au devenit de atunci, el și Anibal Dimescu, cei mai buni prieteni… Nae Gheorghidiu a căpătat o sinceră afecțiune pentru celălalt … I se părea acum, nu știu cum, mai uman prin greșeala lui, mai aproape de sufletul lui, și-l iubea. A început să-i laude calitățile politice cu o ostentație exagerată. Au fost mai tîrziu mereu alături, mai pe toate chestiunile.”

Anumite note ale acestei istorii mă fac să tresar:
Sunarea celuilalt, precizarea: „pretinsele documente”, trimiterea foii și reacția victimei îmi amintesc limpede de procedura de șantaj folosită de Pamfil Șeicaru.
Victima era contactată, i se trimitea șpaltul (cu precizarea însă, aș vrea să știu dacă sunt adevărate), celălalt răspundea un pic mai tîrziu că nu-i adevărat și, evident, atașa o sumă de bani.

Să se fi inspirat Camil Petrescu din viața și activitatea lui Pamfil Șeicaru?
Oricum, șantajiștii din presa noastră de azi ar trebui să învețe de la presa interbelică!