Șapca șugubeață și amnezia pseudoprezidențială

Citesc cu mult interes confesiunile pe care Constantin Boștină, secretar personal al președintelui României, Nicolae Ceaușescu, în perioada 1980-1982, le-a încredințat tinerei cercetătoare Alice Barbu și jurnalistului Sorin Roșca Stănescu, reunite în substanțialul volum cu titlul „Sub ochii ciclonului”, lansat, ieri, la Clubul Diplomaților. Carte pe care, realmente, nu o lași din mână, fiindcă din ea afli multe, foarte multe lucruri neștiute despre perioada istorică înscrisă în intervalul de timp 1965-1989. Informații care ajută cititorul de bună credință să evalueze cu mai dreaptă măsură această perioadă, despre care încă se discută mai degrabă recurgând la epitete decât la dovezi și argumente care să ne poată da răspunsul corect. Lectură unei cărți substanțiale în urma căreia, inevitabil, se ridică alte întrebări și apar noi orizonturi de așteptare.

De aceea, mi-am și propus să revin asupra cărții cu o recenzie pe cât de nepărtinitoare și de corectă pe cât îmi stă în pricepere. Până atunci, dată fiind actualitatea a subiectului, aș dori să semnalez cititorilor un anumit pasaj, aflat la pagina 59, mai precis în capitolul 8, intitulat „Duelul Nicolae Ceaușescu – Jimmy Carter”. Este vorba despre vizita pe care președintele României, Nicolae Ceaușescu, a efectuat-o, în anul 1978, în Statele Unite, prilej cu care, potrivit unui text olograf al fostului ministru român de Externe, Ștefan Andrei, președintele american îi cere oaspetelui său să obțină acordul președintelui Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yasser Arafat, pentru un armistițiu pe o perioadă cât mai îndelungată. Solicitare pe care Nicolae Ceaușescu se arată dispus să o satisfacă, dar numai cu două condiții: 1) Acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate pentru România; 2) Acordarea unui număr de licențe de înaltă tehnologie pentru industria românească.

Nu voi stărui acum asupra subiectului, el fiind tratat, așa cum am mai spus, în mod detaliat și cu date edificatoare în capitolul menționat din carte. Dar, având în vedere unele trimiteri foarte speciale în actualitatea românească, rețin, totuși, atenția cititorului asupra comentariilor pe care Constantin Boștină le face pornind de la cele consemnate de către Ștefan Andrei: „De atunci, din 1978, România are o înțelegere semnată cu Administrația Americană, reprezentată de președintele SUA, Jimmy Carter și cu Exxon Mobil (Standard Oil Company, acum Exxon Mobil), privind explorarea și exploatarea rezervelor de Gaze și Petrol din Marea Neagră, profitul urmând să fie împărțit între SUA și România, în părți egale 50-50%”.

Atunci când a fost vizita în SUA, Klaus Werner Iohannis știa de această înțelegere și, cu toate acestea, a dat aproape pe degeaba rezervele României. Înțelegerea din 1978 trebuia doar invocată.

După care, Constantin Boștină conchide: „Prin faptul că nu a cerut partea (50%) care era stipulată pentru România prin înțelegerea scrisă și prin faptul că vrea să modifice OUG 114, Iohannis se face vinovat față de poporul român”.

Aceasta este opinia lui Constantin Boștină și nu doresc să o comentez, deocamdată. În schimb, pot doar să apreciez că domnia sa nu a făcut nicio legătură între faptul că, în cadrul convorbirilor pe care le-a purtat, în august 2019, cu Donald Trump, pseudopreședintele Klaus Iohannis a uitat de înțelegerea româno-americană din 1978 și șugubeața șapcă pe care Chiriașul Palatului Cotroceni a primit-o, cu aceeași ocazie, de la președintele de atunci al Statelor Unite.