Şareta de protocol

Costache Burilău, deşi ţăran mijlocaş, învăţă repede materialele date la cursuri. Astfel că toţi cei duşi de el cu şareta de protocol prin sat şi pe cîmp se întorceau la regiune sau la Bucureşti încîntaţi de pregătirea politico-ideologică a oamenilor muncii din raion.
Dar nu numai atît.
Costache Burilău se purta cu o gingăşie ieşită din comun faţă de cal. Înaltul Oaspete rămînea plăcut surprins de dragostea dovedită de un colectivist faţă de un bun al tuturor. Asta deoarece habar n-avea că era calul care-i aparţinuse lui Costache Burilău şi pe care acesta îl trata în continuare ca şi cum ar fi fost al lui.
Şareta era folosită de preşedintele Haralambie Şuhuleţ cînd mergea la şedinţele săptămînale de la raion.

Pentru Costache Burilău, aceste momente erau mai mult decît sărbătoreşti. De fiecare dată cînd urmau să plece, îşi punea costumul cel nou, luat în urmă cu douăzeci de ani, cu prilejul însurătorii, cravata de plastic, cu zgîrci, şi pantofii de zile mari, cu bot de peşte. Cînd ajungeau la raion, trăgea şareta exact la peronul clădirii, spre invidia şoferilor, care-şi aduseseră şi ei, cu maşina, şefii lor, preşedinţi de GAC-uri. În timp ce şoferii pierdeau timpul, jucînd table sau bîza, Costache Burilău se ocupa de atelajul său. Freca roţile şaretei cu un burete îmbibat cu apă şi săpun. Dădea cu peria pe spinarea calului, pentru a-i face părul să pară ca nou.

Treptat-treptat, în sufletul şoferilor se adunase, ca o otravă, invidia faţă de Costache Burilău.
Şoferii maşinilor de protocol devin cu timpul apropiaţi şefilor pe care-i duc încolo şi încoace de dimineaţă pînă seară. Preşedinţii GAC-urilor din judeţ erau atît de ocupaţi încît, în unele luni ale anului, şedeau împreună cu şoferii mai mult timp decît cu nevestele.
Profitînd de familiaritatea asta, şoferii începură să-l lucreze pe Costache Burilău la şefii lor.
Şi cum aceştia erau şi ei niţel deranjaţi de exemplul dat de Haralambie Şuhuleţ („iată, tovarăşul nu simte nevoia să umble cu maşina, ca voi, care v-aţi îmburghezit“), ceilalţi preşedinţi din raion puseră la cale debarcarea lui Haralambie Şuhuleţ.

Într-o zi, cînd primul secretar îşi arătă public nemulţumirea faţă de felul în care erau asistate la fătat vacile din GAC-ul Viaţă nouă, ceilalţi preşedinţi se ridicară pe rînd şi-şi acuzară colegul de nostalgii burghezo-moşiereşti.
Motivul?
Prefera să umble cu o şaretă de tip burghezo-moşieresc în defavoarea automobilului, produs de mîini muncitoreşti.
Şi pentru că tocmai atunci se declanşase în ţară o vastă campanie împotriva spiritului mic-burghez, Haralambie Şuhuleţ se pomeni cu sancţionarea pe linie de partid şi cu demiterea din funcţia de preşedinte de GAC.
Iar Costache Burilău, fără postul de vizitiu.
Şareta luă drumul Muzeului raional Floreşti, ca mărturie a vieţii de huzur pe care o duceau moşierii, iar calul, pentru că arăta mai deosebit, îl trimiseseră în Uniunea Sovietică, la un schimb de experienţă, într-o herghelie din ţinutul cazacilor, de unde nu s-a mai întors nici azi.

Pagini: 1 2 3