Scăpăm de înfrângere redefinind victoria? (II)

… ȘI AVENTURISM IMPERIAL

1. Tot acest plan a fost aruncat la gunoi în 2014 și înlocuit cu un Plan B, de concepție americană. Un plan mai simplu și teoretic mai eficient.

Regimul de la Kiev, condus de un guvern pro-ucrainean rezultat din alegeri pe care OSCE, UE și alții le-au confirmat ca fiind libere și corecte (am participat personal la supravegherea internațională a acelor alegeri), trebuia înlocuit de un altul pro-occidental sau mai precis pro-american. Aceasta este viziunea obsesivă a CIA. Odată înlocuirea operată, Ucraina trebuia transformată nu într-un membru de facto al UE, situație cu care, mai ales în condițiile finlandizării și federalizării prezentate mai înainte, Rusia se putea acomoda, ci într-un membru de facto al NATO, ceea ce Rusia respingea de principiu.

Depășirea unui anumit stadiu al acestui proces însemna dezmembrarea Ucrainei; iar o asemenea dezmembrare, în condițiile în care SUA investise sume de bani și energii uriașe nu numai în armata ucraineană, ci și în economia oligarhizată ucraineană, însemna război. Președintele Putin avertizase în repetate rânduri (inclusiv într-o discuție purtată cu mine în calitate de Președinte al AP-OSCE și mai apoi în alta cu șefii delegației Grupului Socialiștilor și Democraților Europeni din Parlamentul European, din care făceam parte) asupra acestor urmări ale depășirii liniilor roșii trasate de Rusia.

Avea Rusia dreptul să dicteze Americii, SUA sau NATO politica față de Ucraina? Nu! Putea Rusia să se opună acestei politici? Da! Știau SUA, UE și NATO că insistența în încălcarea „liniilor roșii” trasate de Rusia va însemna război? Da! Știau ele că nesocotirea intereselor Rusiei va provoca Rusia să declanșeze un război local care se putea lesne internaționaliza, și un război convențional care se poate lesne nucleariza? Da!

Prea mulți „da” la un singur „nu”. Cei care au acceptat, dacă nu chiar au dorit războiul, știind că el va veni, și au socotit că îl pot câștiga, deși puteau și trebuiau să știe că va fi pierdut, se apropie acum de momentul decontului. De aceea, încearcă să prelungească lupta în așteptarea unui miracol care să îi salveze de răspundere. Și tot de aceea, încearcă să schimbe definiția victoriei și a înfrângerii.

Chiar dacă, potrivit oricărei definiții, în fapt rezultatul ar fi fost mai mult sau mai puțin același, nu poate scăpa atenției modul defectuos în care acest război a fost conceput și purtat de către planificatorii lui occidentali.

2. Când în 2014, Rusia a anexat Crimeea, Occidentul a fost tetanizat. În afara protestelor de rigoare nimic serios nu s-a făcut. (La fel cum s-a întâmplat în cazul Osetiei de Sud și al Abhaziei). Aceasta în ciuda faptului că, pe „principiul dominoului”, era limpede că Rusia va avea nevoie și de o legătură pe uscat cu Crimeea, pe cât se poate aflată în afara limitei de bătaie a unui atac advers.

1. Secesiunea Dombasului, perfect previzibilă (nu ca actualele „previziuni” fantasmagorice referitoare la atacarea statelor membre NATO din vecinătatea Rusiei), i-a găsit iarăși pe uliii occidentali fără nici un răspuns pregătit, cu excepția celui retoric de consum intern / electoral. Moscova avea toate motivele să creadă că „partenerii” săi occidentali i-au înțeles preocupările și sunt de acord să ajungă la un compromis. Așa s-a ajuns la „acordurile de la Minsk”, pe care știm astăzi că Occidentul moralist le-a conceput ca pe o simplă înșelăciune. Ele ar fi salvat cel puțin formal integritatea teritorială a Ucrainei (mai puțin recuperarea Crimeii, despre care, în spatele ușilor închise, diverși lideri occidentali, asiguraseră Moscova, că este un caz închis), cu prețul unei federalizări pe care, foarte probabil, Rusia ar fi dorit-o simetrică (adică subiectele federate, inclusiv Luhansk și Donețk să aibă un drept de veto asupra deciziilor statului federal).

Totul era, însă, negociabil, căci nimic nu era convenit până când totul nu era convenit. Nu s-a convenit nimic. În schimb s-au întețit asalturile armate împotriva populației civile din regiunile secesioniste. Desigur, Ucraina, dar și puterile occidentale care o dirijau doreau să pună capăt secesiunii prin orice mijloace; mai ales cele de forță, atât de familiare actorilor globali

1. În 2014, imediat după desprinderea Crimeii, Președintele Poroșenko, a cerut NATO și UE sprijin militar în ceea ce era pe atunci războiul hibrid cu Rusia. Solicitarea a fost vagă, dar, anticipând că, în lipsa unei soluții negociate rapid, Rusia, având și control asupra Transnistriei, va fi tentată să avanseze până la Odessa și dincolo de ea până la gurile Dunării, au fost unii care au propus constituirea unei prezențe militare simbolice a NATO în Bugeacul fost românesc și basarabean. M-am referit la aceasta într-o scrisoare adresată Înaltului reprezentant al UE pentru politica externă, de securitate și apărare.

Ulterior, într-un raport privind soluționarea crizelor înghețate din fostul spațiu sovietic, pe care l-am coordonat împreună cu un expert canadian, la cererea unei fundații dedicate studiului regiunii Mării Negre și Mării Caspice din perspectivă geopolitică, am sugerat „detransnistrializarea” Republicii Moldova, ca premisă a europenizării ei. Aceasta însemna un schimb de teritorii între Republica Moldova și Ucraina, prin care să se revină la situația de dinaintea decizei sovietice de a-i lua celei dintâi zonele de munte și de mare pentru a o ferici cu mărul otrăvit al Transnistriei. Dacă în 2015 lucrul era încă greu de înfăptuit, mai târziu, și în orice caz în 2022, când Ucraina începuse să piardă teritorii fără perspectiva de a primi ceva în schimb și totodată depindea cu totul de ajutorul occidental, pasul se putea face. Dacă ar fi fost făcut, astăzi Washingtonul, Parisul sau Londra nu ar mai fi fost atât de speriate că rușii nu vor putea fi opriți înaintea Odessei.

iii. Când „operațiunea militară specială” a Rusiei în Ucraina a început, după ce propunerile privind garanțiile de securitate de care avea nevoie Moscova spre a evita confruntarea militară fuseseră respinse fără a fi fost măcar discutate, armatei ucrainene i s-a cerut să respingă armata rusă fără să i se acorde nici o șansă referitoare la controlul spațiului aerian. Cum se putea apăra eficient Ucraina când cerul său era deschis în fața mult mai puternicei armate ruse?

1. În fine, după ce, în special prin amestecul iresponsabil al Marii Britanii, proiectul păcii ruso-ucrainene mediat de Turcia, în primele luni ale războiului, a fost aruncat la gunoi, călcându-se cu bocancii peste semnăturile plenipotențiarilor ucraineni, același Occident a cerut Ucrainei să treacă în ofensivă, în acest sens oferindu-i pe credite de miliarde de dolari și euro, toate vechiturile din dotarea armatelor sale, spre bucuria nemărginită a oligarhiei militar-industriale, dar cu obligația de a nu lovi bazele de susținere a armatei invadatoare de pe teritoriul rus. Chiar dacă ar fi avut forța necesară pentru o contraofensivă de succes (ceea ce nu era cazul), ucrainenii nu puteau în nici un caz depăși în luptă și izgoni o armată ale cărei linii de aprovizionare și manevră nu puteau fi atinse dincolo de o anumită limită.

Ce se poate înțelege din asta? Că de fapt SUA, NATO și UE nu au intenționat niciodată să ajute Ucraina să învingă. Ceea ce au urmărit a fost doar să atragă Rusia într-un război de uzură în care să o sufoce mai ales prin armele sancțiunilor economice.

Acest calcul s-a dovedit din nou greșit, iar astăzi, discuția privind permisiunea ca armamentul transferat de statele membre ale NATO să fie folosit pentru lovirea unor ținte militare situate pe teritoriul rus vine mult prea târziu. Ea ar fi mai degrabă menită să realizeze o presiune psihologică de natură a determina Rusia să intre în negocieri de pace, înainte ca armata rusă să treacă Niprul și să atingă linia Nistrului.

CE ÎNSEAMNĂ VICTORIA PENTRU CEI CARE NU POT CÂȘTIGA RĂZBOIUL?

În acest context, consensul privind imposibilitatea unei victorii ucrainene, care dacă, prin absurd, ar fi fost posibilă, a fost ratată din vina Occidentului, impune o nouă narațiune privind „finalul glorios” al crizei.

Astfel, azi, victorie înseamnă nu recuperarea teritoriilor pierdute și revenirea la frontiera din 1991, ci oprirea ofensivei ruse (altminteri deliberat lentă) pe undeva pe linia Niprului, precum și fluidizarea și securizarea traficului în Marea Neagră, acolo unde flota americană sub steag ucrainean este capabilă să producă mai multe daune rușilor decât o pot face tot mai puținii soldați ucraineni pe uscat.

De aici, opiniile consilierilor și planificatorilor politici ai Occidentului colectiv se despart.

1. Unii cred că eforturile occidentale făcute de acum încolo trebuie să vizeze purtarea negocierilor de pace cu Rusia. Evident, nimeni nu dorește sau nu concepe ca aceste negocieri să se poarte de pe poziții slabe și să stea sub semnul conciliatorismului. De aceea, întărirea defensivei ucrainene poate fi văzută ca un argument pentru a convinge Rusia că dialogul i-ar aduce mai mult decât confruntarea militară împinsă la nesfârșit.

Poate pentru a convinge Moscova în acest sens, state precum Franța, Polonia și țările baltice au anunțat trasarea propriilor linii roșii. Președintele Macron a lăsat să se înțeleagă că această linie ar trece pe la estul Odessei. Dacă armata rusă o va depăși, armata franceză va intra direct în luptă. Spre a pregăti această intrare primii instructori militari francezi se pare că au și ajuns la Kiev. Polonezii și balticii au anunțat cam același lucru: dacă actualele linii defensive ucrainene se prăbușesc, ei vor interveni în confruntare. (Continui să cred că state mici, precum Estonia sau Letonia, practică acest discurs nu cu convingerea că pot intimida Rusia, ci cu speranța de a o enerva, determinând-o astfel să facă un gest necugetat care să activeze articolul 5 al Tratatului de la Washington și să implice NATO într-un război pentru apărarea lor.) În Marea Britanie, entuziasmul pentru un război cu Rusia nu este foarte mare, dar printre tot mai puținii anglo-saxoni care conduc politica „perfidului Albion” sunt destui care spun că dacă Franța va alege implicarea în luptă pe teren, Regatul (încă) Unit va fi obligat să îi urmeze exemplul, în caz contrar riscând irelevanța în ordinea euro-atlantică și mondială.

2. La pachet ar putea veni și o declarație potrivit căreia ajutorul militar occidental pentru Ucraina în echipamente, credite sau asistență de specialitate ar înceta dacă Rusia ar opri înaintarea și ar trece la negocieri. Dacă, eventual, partea ucraineană nu ar dori să participe la dialogul politic, este liberă să nu o facă. Într-un asemenea caz, desigur, Occidentul euro-atlantic va fi obligat (cel puțin moral) să nu angajeze cu nimic Ucraina fără acordul ucrainenilor, dar, pe de altă parte, nimic nu îl va obliga să țină Ucraina (care nu este membră a NATO sau UE) în război pe spezele sale. Oricum, deocamdată problema nu se pune întrucât o asemenea propunere deocamdată nu a venit.

3. Fluturarea bâtei deasupra capului nu are nici o valoare dacă nu este însoțită și de o ofertă politică greu de refuzat. Degeaba pocnește Occidentul colectiv cu vitejie din bici, dacă nu are în mână nici un morcov pe care să îl arate. Iar gesturi teribiliste precum cel al miniștrilor de finanțe ai G7 (grupul fostelor țări cele mai dezvoltate din lume) care s-au gâlcevit fără rezultat despre cum să dea (involuntar, dar letal) noi lovituri … dolarului, confiscând (voluntar, dar fără nici un temei legal) activele rusești aflate în depozitele statelor (inclusiv terțe) controlate de guvernele lor, guverne care, altminteri, garantaseră rușilor restituția, ca să le doneze, chipurile, Ucrainei (în realitate, creditorilor occidentali ai acesteia) nu sunt nici morcov nici bâtă, ci bumerang. Rusia deține în depozitele sale active occidentale mult mai mari și un asemenea șantaj de tip mafiot compromite orice alte inițiative occidentale potențial serioase. Biciul G7 este făcut dintr-un material care nu pocnește, dar care se dezintegrează ușor împroșcând în față pe artizanii lui.

Sancțiunile economico-diplomatice aplicate de BRICS Israelului ca răspuns la comportamentului acestuia în războiul din Gaza, ar trebui să atragă atenția strategilor formați la umbra vechii ordini mondiale americane, că globalizarea a devenit multipolară și că nu numai G7 este un grup de state care înțeleg să folosească economia ca instrument (geo)politic. Într-un război economic total, Rusia nu este singură, iar amenințările G7 la adresa Chinei nu vor limita parteneriatul fără limite al acesteia cu Rusia, ci îl vor întări. Cât despre ceilalți membri ai BRICS, ei se vor apropia tot mai mult de acest centru de putere al viitorului, chiar dacă virând spre est, vor mai face o vreme bezele vestului.

4. Așa zisa „conferință internațională de pace pentru Ucraina”, planificată să aibă loc în Elveția, fără participarea Moscovei (mulți continuă să ignore faptul că pacea se negociază între inamici iar nu între aliați), la mijlocul lunii iunie 2024, va fi, de fapt, o reuniune bizară adunând statele sincer interesate în restabilirea păcii (ceea ce este imposibil fără compromisuri) și statele care mimează dorința de pace dar au de câștigat din prelungirea războiului, adversarii declarați ai Rusiei și avocații sub acoperire ai acesteia, oligarhiile transfrontaliere cu interese (câștiguri) în Ucraina și cele cu interese în Rusia. Mai nimeni nu va vorbi cu adevărat în favoarea Ucrainei.

De aceea, Președintele Zelenski a și redus obiectivele la două de interes mai degrabă extern, plus unul melodramatic de natură a frânge inimile gospodinelor amatoare de Breaking news. Primele două privesc exportul de alimente ucrainene ieftine prin Marea Neagră și protejarea infrastructurii energetice regionale, iar cel de al treilea se referă la repatrierea copiilor „răpiți” de Rusia… pentru a fi scoși din zonele de luptă unde viața le era în pericol.

Singurul lucru bun care ar putea ieși din această conferință ar fi luarea în discuție și a unor propuneri de pace mai realiste care să fie apoi prezentate Rusiei, dar aceasta nu ar face din evenimentul elvețian altceva decât, cel mult, o întâlnire pregătitoare pentru o adevărată conferință de pace viitoare; dacă nu cumva totul se va transforma într-un alt sfat de război.

În concluzie, nici războinicii convertiți în pacifiști nu au o propunere de pace justă, fezabilă și durabilă pe care să o avanseze. Ceea ce este grav.

5. În același timp, așa cum spuneam, nu toți cei care nu mai cred în posibilitatea victoriei ucrainene au în vedere alternativa negocierilor de pace. Există și o altă viziune care pleacă din același punct.

Dacă o nouă ofensivă ucraineană aptă a elibera teritoriile ocupate de ruși este exclusă și trebuie trecut la o concepție eminamente defensivă, Ucraina trebuie ajutată să lupte în continuare, inclusiv lovind ținte de pe teritoriul rusesc, până când rușii, sătui de această încremenire în proiect, pentru a ajunge la pace și a fi invitați din nou la ospețele occidentale, vor decide să îl înlăture pe Vladimir Putin. Înlăturarea Președintelui Rusiei devine astfel criteriul victoriei Occidentului colectiv în războiul pierdut al Ucrainei.

Și pentru că nici SUA nici Rusia, dar nici unele dintre puterile vest-europene (precum Germania) nu vor să fie angajate într-un război al NATO cu Rusia, război care ușor s-ar putea transforma într-un război nuclear mondial opunând Occidentul Colectiv Sudului Colectiv, este bine, gândesc acești strategi, ca defensiva ucraineană să fie prelungită prin implicarea unor țări din imediata vecinătate a frontului precum România. Dacă tot s-a luptat până la ultimul ucrainean, de ce nu s-ar putea lupta puterile euro-atlantice și până la ultimul român?! La urma urmelor România este o rudă culturală îndepărtată, situată la porțile Orientului.

Iată punctul în care ne găsește tabăra României: nimeni nu mai crede în victorie; unii caută pacea, dar neștiind cum să îi calculeze prețul (sau neavând curajul să îl propună), nu știu cum să o găsească; alții caută continuarea pură și simplă a războiului, după epuizarea rezistenței ucrainene, prin implicarea unor „aliați dispensabili”, până când, exasperată de creșterea prețului victoriei sale, Rusia își va schimba conducătorii de război cu conducători de pace. Din această dilemă trebuie să ieșim! Împreună cu aliații noștri, dacă se poate. Singuri, dacă este necesar.