Școala mea e florăreasă

Aș putea să mă dau și eu metaforic lovită de spiritul comercial al Crăciunului și să spun că am început să scriu de la trei ani, ca să aibă Mozart pe ce să-și pună muzica. Aș putea, dar n-o fac, pentru că nu ar fi adevărat. Profesorii mei de limba și literatura română (liceu), ca și cei de limba și literatura engleză (facultate), au fost sesizați de către unele aranjamente literare, unii m-au sfătuit să le iau în serios, alții m-au privit ca pe o ciudățenie. Am continuat să scriu, fără a-mi da importanță. În general pagini rămase întipărite doar în mintea mea, căci mi-a plăcut să-mi scriu, nu neapărat un jurnal, ci de-ale vieții, în câteva rânduri. Nimic vulgar, vulgaritatea e un fel de rebeliune a adolescenței, în dorința de a părea mare. Ar trebui să rămână agățată doar de acea vârstă, pentru că înțelepciunea nu face bube pe față. Înțelepciunea domină impulsul și are o explicație pentru dorință, în timp ce dorința încă își mai admiră părul din ochi, în fața oglinzii. Prima întâlnire cu critica de partid și de stat degeaba a fost atunci când am început să scriu pe rețelele de socializare. Mai aveam de învățat, nu pentru a-mi pune diploma pe perete, ci pentru că atunci când scrii nu prea mai ai prieteni, dar ar fi bine să-ți cunoști și dușmanii. Literar vorbind. Mediul literar, ca și occidentul văzut prin ochii comunismului, a fost o mare dezamăgire. Am aruncat la gunoi aproape toate manuscrisele. Le va veni rândul și celor care s-au adunat între timp. Am rămas însă loială Cuvântului și mie însămi. Îmi scriu. Iar ție, cititorule, îți scriu scriindu-mi mie, ca să nu crezi că nu-ți înțeleg suspiciunea.

Am pus la cale acest preambul nu pentru a fi publicată, ci pentru că, mergând la școală, am învățat cum funcționează învățământul superior, considerat de către practicanți ca fiind formator de elite. O fi fost odată, la viața lui, între timp unii i-au făcut din coșciug fotoliu și i-au încasat pensia. De la învățătură, sau lipsa ei, ni se trag toate.

După ce am fost acceptată să public pe câteva platforme online, mi-am zis să-mi încerc un pic mâna și la ziaristică, nu numai la frâiele aventurii beletristice. La facultatea de limbă engleză am avut o colegă venită dintr-un mediu cu adevărat traumatic, în legătură cu care voi păstra discreția. A reușit să treacă peste dureri și cu ajutorul câtorva profesoare angajate în activități de caritate, reușind să publice un roman-poveste, bazat pe jurnalul pe care îl ținuse de-a lungul anilor. I-am propus un interviu, care să fie publicat în românește, o lecție de viață și pentru cititorii români. Ne-am întânit într-unul din barurile universității, la o cafea. Am schimbat amabilități, deși în sala de clasă îndrăzneam să opunem și idei. Nu se simțea în largul ei în preajma mea. Când vrei să iei un interviu cuiva, trebuie ca persoana respectivă să se simtă confortabil, altfel vei avea parte doar de câteva scăpări, mai mult sau mai puțin controlate. La început i-am pus reticența pe seama emoției, dar era mai mult decât atât. Am încercat s-o cuceresc cu câteva întrebări ușoare, intenționând să negociez o dată pentru interviul propriu-zis. Din discuția mai aproape de monolog ca niciodată, cu privirile ei căutând disperate un grup de prietene care s-o strige și s-o scoată din joc, am înțeles că făcuse școala primară, după care a continuat autodidact. Prietenele ei și-au făcut apariția, s-a scuzat și nici nu s-a mai uitat în urmă, ce rost ar fi avut? Colega mea era o femeie inteligentă, transformase o suferință personală într-un succes, ce mă neliniștea pe mine era prăpastia numită școală la domiciliu. Știu că foarte multe genii s-au ridicat din nimic, nici nu prea aveau pe ce se bizui la vremea aceea, dar între timp s-au adunat jungle de învățătură și îți trebuie cuțit/seceră ca să ieși din hățiș. Școala socialistă punea preț pe seriozitate pentru că societatea avea nevoie de specialiști. Pentru a construi. Așa cum avusese nevoie și capitalismul, ca să-și dovedească puterile. Astăzi, dacă mă uit în programă, îmi dau seama că școala a devenit un obiect suplimentar, gen benzi desenate. Și totuși e nevoie să treci prin toate treptele de învățătură, nu poți zbura, fără aripi, doar cu superficiale fantezii, de la un etaj la altul. Iar fără scări, clădirea e moartă. Școala îți face cunoștință cu uneltele gândirii, instrumentar fără de care nu poți să recunoști propaganda care smintește și înrobește.

Poate că nu mi-aș fi adus aminte de acea întâmplare, dacă nu aș fi aflat, peste ani (nu am terminat facultatea în același an, ea era studentă la zi, eu la un fel de seral, aveam serviciu și participam doar la o parte din cursurile de la zi de peste an; în loc de trei ani, am făcut patru și jumătate) că a terminat cu cea mai mare notă, un fel de magna cum laude. Școala superioară britanică, și pot să spun, fără să mă înșel, și școala superioară occidentală, în general, i-au răsplătit pe cei care s-au conformat și au răspândit ideologia aservită sistemului. Dar chiar așa?! Cu mulți dintre colegii care au fost răsplătiți cu note maxime am fost în clasă la seminarii, poate că în scris s-au străduit mai mult, dar diferența era cu mult prea mare și ce mă îngrijora era și aportul personal, dincolo de citate. Sunt profesori care se mulțumesc să faci ce-ți spun și sunt profesori care se mulțumesc să te facă să înțelegi ce-ți spun și mai ales ce spui ca dovadă a propriei decodificări a informației.

Școala la domiciliu a luat amploare în ultimii ani, și datorită satanizării și superficializării actului de învățământ. Mulți părinți sunt scârbiți de ce s-a ajuns să se predea prin școli. Ca părinte, însă, dacă nu ești profesor, nu poți să-ți asumi o educație adecvată. E ușor de crezut că poți, dacă vrei, dar greu de pus în practică. În același timp, copilul nu poate crește într-un glob de cristal, e bine să învețe să facă față nedreptăților lumii, pentru a îndrepta și opri propagarea răului.

Dar uite-așa s-a făcut de-a rămas Catrina fată bătrână, Nică Apetrei răspopit, iar occidentul s-a umplut de genii, cu lacune mari în educație, dar acoperite cu foi de dafin; genii care au și emigrat și s-au instalat prin tot felul de funcții de conducere, că deh … duceau diplome cu ștaif în spinare.

Unul din profesorii mei de la facultatea engleză se plângea de calitatea textelor, dar în special a poeziilor de pe rețelele de socializare. Ce paradox! Mai ales când subțirimea le e comparată cu vulgaritatea celor publicate în volum și lansate cu mare tam-tam. Și pentru că toată lumea, care se consideră elegant înveșmântată intelectual, se plânge de lipsa de lectură, i-am atras atenția că acolo e un altfel de sală de lectură, a unei biblioteci din care fiecare își alege ce-i place și ce înțelege. Măcar se citește câte ceva, de fiecare dintre cei care știu să citească, pentru că mulți au rămas și fără școala cititului și fără cea a socotitului. Mare pomană că li s-au dat telefoane, blugi și banane!

P.S. Cam de pe la Sfântul Andrei s-a tot măcinat un fel de stare de dormitare-visare, tot ce a făcut parte din reclamă a fost legat fedeleș și supus ’Magiei Crăciunului’. Puțini mai știu ce ar fi trebuit să însemne Crăciunul, dar s-au blocat într-un fel de magie de derdeluș și parcă văd că vor sfârși fără cască, cu capul dat de copac. Lumea nu a fost creată doar pe magie (în niciun caz magie prost înțeleasă), Dumnezeu nu a făcut tumbe pe cer, Iisus Christos nu a ținut spectacole de iluzionism. Miracolele din Biblie au o semnificație cu mult mai adâncă. Christos nu a transformat pietrele în aur, așa că s-au poleit singure. Lumea a fost creată pe logos și pe logică. Aflăm ce ni se revelează, ce au creat oamenii pe baza revelațiilor … vedeți și singuri. Mulți dintre cei pe care v-ați grăbit să-i faceți sfinți au dormit cu capul pe cărți de vrăjitorie, nu pe credință.

Cum de li s-a revelat știință necredincioșilor? Deștept Dumnezeu, nu-i așa?