Scobitorile la români

La Bochum, în Vestul Germaniei, participăm la o recepție dată de primarul orașului. Pentru neștiutori trebuie explicat că o recepție are două părți distincte, diferite între ele după felul cum stau invitații: jos sau în picioare. Cele două au totuși o trăsătură comună, care constituie, de fapt, esența recepției: se mănîncă pe socoteala gazdei. Ca urmare, iată-ne adunați într-o sală spațioasă, cu pahare pe care, neavînd mese unde să le punem, le dăm peste cap fără contenire. Grupuri-grupuri, invitații de diferite naționalități discută aprins. Se spun glume, se rîde cu și fără rost. Sub acest aer dezinvolt se ghicește însă încordarea. Fiecare invitat pîndește ospătarul care transportă prin imensitatea sălii tava cu băutură.

Noi, românii, ne remarcăm printr-o vie activitate. Umblăm de la o naționalitate la alta, schimbăm replici amabile. Întreaga asistență, fără excepție, e de acord că se vede încă o dată cunoscutul talent diplomatic al românilor. Primarul, mai ales, e cum nu se poate de încîntat. În preajma lui verva noastră nu mai cunoaște margini.

Explicația?
Apropierea de primar e singura posibilitate de a mai strecura un pachet de țigări în buzunar. De altfel, românii aflați în delegații uimesc prin pasiunea cu care iau toate materialele documentare. Tot ce se dă pe gratis e un chipilir și, ca urmare, valiza unui român întors din călătorie oficială peste hotare geme de planșe, hărți, broșuri tehnice, articole, toate în limbi pe care nu le cunoaște, cutii de chibrituri goale, liste de meniuri de la mesele gratuite, bilete de tren folosite, prospecte etc. Valizele nefumătorilor sînt burdușite cu țigări, căci nu văd tîmpitul căruia, oferindu-i-se Kent pe de-a moaca, să nu-l bage în buzunar. Mai greu e cu băutura, care nu poate fi turnată în valiză din pahare, dar faptul că mulți români de treabă se întorc din delegații bețivi de-a binelea dovedește că s-a găsit un remediu și acestei dificile probleme. La un moment dat, primarul orașului își exprimă cu voce tare dorința de a cunoaște delegația de ziariști români. Într-o perfectă atitudine diplomatică, toate privirile se întorc spre noi pline de încîntare. E momentul cel mai potrivit ca unul dintre invitați să vîre pe furiș în buzunar o prăjitură. Ca de obicei, primarul se arată deosebit de încîntat de cunoștință. Acum doi ani, dacă nu se înșală, declară domnia sa, a mai primit o delegație de ziariști români. Nu cumva printre noi se află vreunul din membrii acelei delegații? Sînt pentru prima oară în Germania, i se explică. Aha!, se întristează primarul, pentru că a ratat astfel singura cale de a încropi o conversație cu noi.

Ușile se dau în lături, oferindu-ne tuturor imaginea, unică în lume prin forța sa de atracție, a meselor pline cu mîncăruri. Pășind cît mai solemn, dar bineînțeles cu o mare dificultate, pentru a arăta asta, oaspeții se năpustesc în sală, înnebuniți să găsească locurile cele mai depărtate de oficiali: adică locurile unde se poate mînca în liniște. Nimerim în fața unui tip cu un cap așezat pe un gît lung și a unei tipe cu o jumătate de sîn dezvelit în urma unei neglijențe îndelung studiate. Nu trece prea mult timp și descoperim cine sînt vecinii noștri. Încă de la începutul mesei tipul cu gîtul înalt a dat semne că nu-și mai găsește locul. Neliniștea lui spunea limpede că arde de nerăbdare să intre în vorbă cu cei din fața lui. După oarecari osteneli, își îndeplinește visul. Bucuros la culme de cunoștință, ne mărturisește mîndru că lucrează la căile ferate din oraș și că voia neapărat să stea și el de vorbă cu oaspeții români. Femeia, în schimb, își dezvăluie identitatea mult mai tîrziu. Pînă la acel moment e pentru noi o doamnă misterioasă, una dintre soțiile miliardarilor din oraș. La un moment dat se aduc scobitorile. Delegația noastră abia își ascunde oftatul de satisfacție. Chinurile noastre, tipice unor oameni obligați de Codul manierelor de eleganță să nu folosească scobitori, ia sfîrșit. Iau sfîrșit, după cum vom afla imediat, și chinurile doamnei din față. Cu o delicatețe infinită, ea ciugulește cîteva scobitori din cutie și le strecoară în poșetă.
Ca-ntr-o fulgerare ne dăm seama despre cine-i vorba: e româncă de-a noastră!

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

3 comentarii pentru articolul „Scobitorile la români”