Scrisoare din Shanghai

Profesorul român Marius Balo, eliberat din penitenciar după ce a fost condamnat la 8 ani de închisoare în China, ne-a trimis un mesaj pentru cititorii cristoiublog. 

Povestea lui Marius Balo o găsiți aici. 

Iubiții mei,

Vă scriu din nou din Shanghai. Pe 27 martie, am fost scos dintr-o cușcă și apoi ferecat într-o alta. Aceasta din urmă, ce-i drept, e mai frumoasă: are cearceafuri albe apretate, cabina de dus și mic dejun inclus, pe care chiar îl mănânci cu plăcere. Însă, tot închis sunt, deoarece întreg Shanghai’ul, o aglomerare urbană de peste 25 de milioane de suflete, a intrat în lockdown total. Nu poți să ieși din casă sau, în cazul meu, din camera de hotel. Pe străzi nu vezi țipenie de om, de parcă ar fi intrat cu toții în pământ. Sună straniu și chiar este.

Mi s-a anulat, în acest context, și ultimul bilet, al patrulea cred, în ultimele trei săptămâni. Rămân totuși cu nădejdea că în preajma praznicului Învierii Domnului va ridica bunul Dumnezeu din mormânt și pe acest păcătos. Înainte însă de a părăsi, în sfârșit, acest pământ binecuvântat, doresc să va adresez un mesaj, ultimul sper de aici din adâncul de departe.

Am considerat că este de datoria mea, în aceste trei săptămâni de când am fost eliberat, să încerc să le mulțumesc tuturor celor care s-au implicat pentru mine, într-un fel sau altul, în toți aceșți ani. Mi-am configurat așadar imediat o căsuță de mail și am început să trimit mesaje familiei, prietenilor, la diferite organizații, presei, chiar și un mesaj, vineri, Dlui Ministru al Justiției Marian Predoiu.

Am rămas însă surprins să constat că imediat, în răstimp de câteva zeci de minute, Domnia Sa a decupat grațios, cu precizie de bisturiu, mesajul pe care i-l trimisesem Dânsului personal – așa încât să rămână, inconsecventiale, doar primele două fraze și ultima – iar apoi l-a trimis presei de pretutindeni.

Motivul pentru care a făcut acest lucru nu îl cunosc. Îl cunoaște Domnia Sa. M-aș fi bucurat, însă, dacă tot a decis să facă acest lucru fără consimțământul meu, să fi publicat mesajul integral… pentru că a fost într-adevăr un mesaj special, trimis cuiva care ar fi putut să facă ceva pentru mine, dar nu a făcut-o, trimis cuiva înaintea căruia în genunchi m-am așezat să îi cer să aibă milă de mine și să mă scoată de acolo, un mesaj scris cu sufletul, din inimă către inima. Trunchiat însă în acest mod cinic, nu spune nimic.. sau mai rău, spune denaturat.

Domnule Ministru, va rog, așadar, să publicați integral mesajul meu. Aveți permisiunea mea. Vă rog să o faceți chiar astăzi, să vadă toată lumea, complet, mesajul pe care l-ați primit de la ultimul dintre pământeni.

Este adevărat, suntem departe unul de celălalt cum este Polul Nord departe de cel Sud, cum este ora 1 departe de ora 11… însă suntem împreună la fel de aproape de Ecuator, la fel de aproape de miezul zilei, de ceea ce ne definește cu adevărat, ca oameni în general și ca români, în special. Împăratul și sclavul, ministrul și prizonierul, prințul și cerșetorul – necunoscuți unul cu altul însă nutrind împreună același ideal: să se recunoască unul în celălalt, să fie primiți de semenii lor și să fie miluiți de Dumnezeu. Fiți așadar just, Domnule Ministru, pentru că adresa instituției pe care o conduceți este just.ro!

Iubiții mei, nu vreau să învinovățesc pe nimeni. Dacă e vină cuiva, atunci e doar vina mea. De la bun început nu s-ar fi creat toată această situație. Așa a fost să fie. Trec însă toate ca valurile. Asta a fost încurajarea, ascunsă pe spatele unei iconițe, pe care mi-o trimisese de departe un prieten drag. Era în preajma Crăciunului lui 2016 și tocmai fusesem extras dintr-o cușcă rece și întunecată unde mă ținuseră mai bine de 2 ani de zile, fără să fiu judecat, fără să pot contacta pe nimeni, fără să văd lumina soarelui.

Și a avut dreptate. Trec toate că valurile. Mă gândesc că poate sună forțat, însă acum, pe măsură ce mă apropiu de sfârșitul acestui lung pelerinaj, nu pot decât să simt o profundă recunoșțință față de bunul Dumnezeu, pentru toți și pentru toate, pentru această mică viață a mea.. și să-i mulțumesc că m-a adus până aici.

Trebuie să mulțumesc de asemenea și tuturor acelor suflete nobile care au făcut fiecare după puterea lui, atât cât le-a fost omenește posibil: familiei mele dragi, prietenilor, Dlui Avocat și casei de avocatură pe care o conduce, Dlui Ambasador al României de la Beijing, presei din România și tuturor românilor de pretutindeni care au plecat urechea și inima la necazul meu.

Atunci când îți pasă de celălalt, dacă suferă.. suferi împreună cu el și imediat acționezi. E un act de mare curaj atunci când îl compari cu nepăsarea, cu indiferență. Acest efort deosebit al atâtor oameni, pe care nu-i cunosc, însă care au simțit că trebuie să fie alături de mine, mă face să fiu mândru că sunt român.

Am și un motiv suplimentar pentru care spun acest lucru. Nu am fost singurul cetățean european întemnițat aici. Super puterile economice ale Europei au oameni închiși în Shanghai. Nu e că acești oameni nu vor să se întoarcă acasă, că cer și vor cu toții, va dați seama.. e că țările lor, concetățenii lor se prefac că nu-i aud.

Secularizarea lasă de multe ori sufletul insensibil. Cuplată cu interesele economice enorme și teama de a nu le periclita – într-o piață capricioasă cum e China – împreună au devenit mai puternice decât însăși principiile morale ale acestor țări, ale acestor super puteri.

După cum știm, principiile sunt sufletul unei națiuni. Nu pot fi achiziționate cu bani, nici nu i se pot lua cu forță. Pot fi doar forfetate. Acestea sunt momentele, iubiții mei, în care trebuie să ne reamintim că la porțile Raiului nu există culoar special pentru business class, așa cum este la îmbarcarea în avioane. Acolo vom întră toți pe aceeași poartă.

Români din țară și români de peste hotare au insistat ani de zile pentru că să fiu adus acasă, oferind încă o dovadă că sufletul acestui popor este viu, este nobil și sensibil, trăiește intens, iubește, aspiră la idealuri înalte și vibrează la cele mai fine atingeri. Aceasta este, până la urmă, cea mai importantă dintre resursele unei națiuni și cheia în orice criză: climatică, economică sau de alt fel. Bogăția și intensitatea spirituală pe care acea națiune o are și pe care a câștigat-o trecând și călindu-se, în illo tempore, prin atâtea și atâtea bătălii. Privind înainte, avem cauza să fim optimiști. Atât timp cât acest suflet vibrează, România va fi bine.

Lupta însă se da în fiecare dintre noi în parte. E personală și obligatorie. Un truism, însă atât de adevărat: faptul că ajungi să apreciezi cât de frumoasă este această lume abia atunci când ești oprit să ai parte de ea. Când ești ferecat într-o cușcă a cărei ușa pare sortită să nu se mai deschidă niciodată.

De ce am făcut prostii? De ce am pierdut vremea? De ce am fumat? De ce am băut peste măsură? De ce nu am avut răbdare? De ce am încercat să trișez, să fac lumea mai frumoasă decât e? Această este alegerea, suflet drag, decizia care trebuie luată.. chiar acum dacă vrei, în acest moment. În orice moment, însă, pe măsură ce amân, ea devine tot mai grea.

Întrebarea e, sunt îndeajuns de puternic să mi-o asum și apoi să mă țin de ea? Să zbor la înălțimi la care vulturii doar visează! Momentul în care iei această decizie devii instantaneu un erou. Fără să te știm, devii eroul nostru al tuturor. Atunci când ești corect cu tine și cu ceilalți tu ești eroul, tu ești protagonistul, tu ești instrumentul din mâna lui Dumnezeu!

Iertați-mi îndrăzneala, nu știu exact de ce simt că trebuie să va împărtășesc aceste frământări sufletești pe care le am. Poate pentru că vreau că lecția care mi-a fost predată aici și pentru care am plătit atât de scump să fie de folos și altora. În acest templu al suferinței și al nedreptății, un om moare multe morți și plânge multe lacrimi… nu mai are nimic de pierdut pentru că a pierdut totul, însă asta îl aduce în postura de a înțelege că are doar de oferit.

Permiteți-mi, iubiții mei, să închei relatările mele de aici din adâncul de departe așa cum se cuvine, cu o rugăciune:

Doamne, un scriitor japonez spunea că fiecare om, în sufletul lui, așteaptă să vină sfârșitul lumii. Nu știu cât e de adevărat pentru alții, însă știu că eu aștept de 8 ani de zile sfârșitul acestei lumi reci și fără suflet în care sunt înlănțuit. Privind cu nădejde la poartă care se deschide înaintea mea, te rog îndreptează-mi, Stăpâne, pașii pe calea care duce către libertatea aceea, absolută și deplină, libertatea de păcat. Tu toate le știi și toate le vezi. Ajută-mă să fiu mai bun de cum am fost. Ajută-mă să mă schimb. Să lepăd lăcomia, să lepăd lenea, să lepăd patimile care mă luptă. Ajută-mă, Doamne, să-ți fiu bine plăcut Ție! Amin.