Securitate jazz

Pe 23 Decembrie 1989, în sala ”Maria Callas” a Teatrului ”Olympia” [1] din Atena, se juca, cu casa închisă, spectacolul ”Văduva veselă”, de Franz Lehar.

Incidental, mă aflam în capitala Greciei, venită să întemeiez o familie dar nici prin minte nu-mi trecea să mă duc la Operă. Eram toți cu ochii pe România! De unde să-mi imaginez eu, că familie voi întemeia peste cîțiva ani, cu unul dintre protagoniștii spontanelor și irepetabilelor momente care s-au desfășurat după spectacolul sus amintit, în cabina muzicienilor…

 

***

La sfîrșitul anilor ’80, în Atena cosmopolită și supraaglomerată, oricine ”scăpa” din lagărul comunist se simțea, poate, ca un ac în carul cu fîn dar și ca cel mai fericit nimeni sub soarele care îmbăia Acropola; sau poate, ca un cosmos ambulatoriu care încerca să se scuture de scaieții fricii și să disipeze norii care considera că-i obturează orizonturile; sau ca o pasăre care pierea pe limba ei…

În același timp, ”noul om” grec, cu criteriul și inițiativa de acțiune paralizate de avalanșa de evenimente grave, dureroase și confuze care se tot prăvălea peste el, devenea din ce în ce mai ușor de modelat, într-o lume care, dacă se conforma, îi promitea tot mai mult comfort.

Căci se voia pace – chiar dacă de formă; se voia belșug – fie și pe-mprumut; se voia distracție – pentru toate gusturile, elevate sau deșuchiate.

Trecuseră numai 15 ani de la instaurarea celei de-a III-a Republici Elene [2] și de la invazia (recte: trădarea), din Cipru – o tragedie care nu s-a consumat încă, chiar dacă dintre martorii ei oculari, prea puțini se mai află, astăzi, în viață. O tragedie din al carei proaspăt ecou, atunci, ajungea pînă la mine numai genericul.

Anul 1989 fusese, pentru Grecia, an de alegeri cu repetiție, an cu răsturnări de situații, cu bătălii între susținătorii liberalilor și cei ai social-democraților, în urma cărora rămîneau morți și răniți!

Guvernul de coaliție format în urma primelor alegeri, din iunie, pentru prima oară în istorie, prin colaborarea Partidului Comunist din Elada cu Noua Democrație, a îndeplinit două sarcini, după care, la începutul lui octombrie, a demisionat, în scopul desfășurării de noi alegeri.

Astfel, pe 29 August, la aniversarea a 40 de ani de la sfîrșitul războiului civil (n. trad. – menționat și ca luptă de gherilă, insurecție, lovitură de stat etc.), inițiat de stînga cu ajutorul dreptei, este distrusă  – în virtutea legii 1863/1989 proaspăt votate de dreapta în colaborare cu stînga –, arhiva cu 17.500.000 de dosare ale poliției, referitoare la orientarea ideologică a cetățenilor din  perioada războiului civil. (Mulți cred că ar fi fost o acțiune de eliminare a posibilelor probe incriminatorii împotriva unor personalități publice.)

A doua sarcină a fost deferirea în  justiție a lui Papandreou al II-lea, (Andreas) [3], atît pentru scandalul interceptărilor telefonice (scandalul ”Tompras”), pe data de 21 Septembrie, cît și – împreună cu alte personalități politice -, pe 27 Septembrie, pentru scandalul economic și politic de anvergură, generat de bancherul Koskotas.

Pe 26 Septembrie, organizația teroristă ”17 Noiembrie” îl asasina pe Pavlos Bakogiannis, ginerele lui Konstantinos Mitsotakis (care avea să purceadă, peste puțin, la o nouă campanie electorală).

”(…) în decembrie 2001, un apropiat al lui Mitsotakis (n.trad. – tatăl prezentului prim-ministru care a înțepenit în funcție, în mod abuziv, împotriva oricărei norme constituționale, în fruntea unui parlament care își continuă ședințele cu numai 297 de deputați, în loc de 300!), generalul-locotenent în rezervă Nikos Gryllakis, a susținut în cartea sa ”… ΑΠΟΚΑΛΥΠΤΩ”/ ”… DEZVĂLUIESC”, Editura Livanis, Atena, că guvernul SUA, prin intermediul CIA, a ajutat Partidul ”Noua Democrație”, să-l discrediteze pe Andreas Papandreou prin canalizarea sau chiar fabricarea de dovezi incriminatorii pentru scandalul Koskotas și prin crearea unei atmosfere antiguvernamentale prin influența sa în mass-media internațională și în elita internă greacă. Potrivit lui Gryllakis, acordul CIA-ND a fost încheiat în ianuarie 1989 la New York, la inițiativa părții americane, care, prevăzând prăbușirea evidentă a regimurilor comuniste est-europene, „ planifica căderea socialismului existent în țările estice”. Cu PASOK (socialiștii) la putere și cu aripa stângă exercitând presiuni pentru sprijinirea partidelor socialiste fragile pe atunci, s-ar crea probleme în dezintegrarea rapidă a comunismului.” [4]

 

***

 

După căderea ultimei cortine, în aplauzele încă neostoite ale publicului, muzicienii se retraseră la cabină. Cei mai mulți plecaseră deja cînd unul dintre cei rămași să schimbe cîte-o vorbă despre arestarea soților Ceaușescu – știre care  ajunsese la urechea orchestrei, într-o pauză de spectacol -, cu violoncelul încă la-ndemînă, se apucă să recite repetitiv, securitate-securitate-securitate, improvizînd, în același timp acorduri de jazz. Ceilalți – vreo douăzeci la număr -, chiar dacă pe picior de plecare, i se alăturară, improvizînd și scandînd, la rîndul lor, securitate. Sunetele concertului ad-hoc, asurzitor ca detonarea unei bombe de simpatizare, a răzbătut pînă-n stradă, unde mulți dintre trecătorii care au avut șansa să se afle, în acele momente, prin fața teatrului de operă, s-au oprit să asculte, intrigați și entuziasmați totodată.

Nu știu cît a ținut defularea celor cîtorva muzicieni din orchestra Operei grecești, bine familiarizați cu întorsăturile istoriei; nu știu cît timp or fi tot aruncat cu note în mama lor de ideologii și regimuri, în genere;  Fapt este că afară, în frig, îi așteptau oamenii care se întîmplase să-i audă, chiar dacă nu înțeleseseră ce anume provocase ineditul; au dat mîinile, s-au îmbrățișat, au schimbat cîteva cuvinte,  și-au mulțumit reciproc, și-au văzut de drum…

La ora aceea, în Atena începea viața de noapte, o tradiție de disociere care nu duce la nimic bun. În România se petrecea încă o noapte albă, plină de incertitudini, speranțe și… improvizații.

 

***

În 2015 Opera de Stat a Greciei s-a mutat la noul sediu, de lux, din cadrul Centrului Cultural al ”Fundației Stavros Niarhos” [5].

Pînă în ultima zi de funcționare a vechiului sediu,  pe trotuarul din fața ieșirii, te întîmpinau, după spectacol, instrumentiști români, foarte bine pregătiți, deveniți artiști de stradă. Pînă-n ultima zi de funcționare, muzicienii din orchestra Operei Naționale a Greciei, îi salutau și le lăsau cîte-un obol.

 

 

[1] Clădirea antebelică, renovată în 1958, cu fațada, fără pretenții, la strada Academiei, din centrul Atenei, găzduia Scena Lirică Națională încă de la înființarea acesteia, în 1939. Aici și-a făcut debutul diva Callas, pe vremea cînd era, încă, robusta Maria Kalogeropoulou, membră a trupei autohtone, de operă, Melodrama Greacă. Această entitate juridică de drept privat, va deveni publică, în 1943, sub denumirea de Opera Națională Elenă.

[2] Instituirea celei de-a treia Republici Elene (termen des folosit), coincide, în mod convențional, cu răsturnarea ”Dictaturii Coloneilor” (1967-1974) – cea mai prosperă perioadă a statului grec, modern -, care a avut loc tocmai cînd Grecia plătise datoria externă pînă la ultimul ban, în condițiile în care atît dezvoltarea economică cît și nivelul de trai erau în continuă creștere, iar interesele naționale erau promovate de o politică externă necoruptă.

Prima Republică Elenă este o denumire folosită rar și care delimitează istoric perioada de autoadministrare a nou-recunoscutului stat grec, între anii 1827-1833, înainte ca Grecia să devină regat.

A doua Republică Elenă – termen de referință care este folosit, de-asemenea, rar -, este numită perioada 1924-1935, în care fusese sistată monarhia constituțională ca formă de guvernămînt.

 

[3] Primul om politic din dinastia Papandreou se numea Giorgos, ca de altfel și al treilea și ultimul (prim-ministru 2009-2011), care a și dat lovitura de grație Greciei moderne, după ce fusese deja bine săpată de premergătorii săi.

Bunicul matern al ultimului Papandreou (care încă mai deține un loc în parlament!), Douglas Chant, era marele maestru al martorilor lui Iehova din Chicago (vezi: https://hellasfrappe.blogspot.com/2013/03/opinion-papandreou-family-destroyed.html ). Mămica lui, Margarita Chant-Papandreou era o activistă feministă, care odată ajunsă primă doamnă a Greciei, ”a jucat rolul principal în promovarea, elaborarea și adoptarea unor legi care au îmbunătățit considerabil poziția juridică și socială a femeilor din Grecia, cum ar fi abolirea sistemului de zestre (1982), legalizarea avortului (1986), instituirea căsătoriei civile (1982), legalizarea divorțurilor prin consimțământ reciproc, posibilitatea ca femeile să-și păstreze numele de familie după căsătorie și dobândirea unor drepturi egale cu soții lor în custodia copiilor.” (vezi: https://el.wikipedia.org/wiki/%CE%9C%CE%B1%CF%81%CE%B3%CE%B1%CF%81%CE%AF%CF%84%CE%B1_%CE%A4%CF%83%CE%B1%CE%BD%CF%84-%CE%A0%CE%B1%CF%80%CE%B1%CE%BD%CE%B4%CF%81%CE%AD%CE%BF%CF%85 )

 

[4] https://el.wikipedia.org/wiki/%CE%95%CE%BB%CE%BB%CE%B7%CE%BD%CE%B9%CE%BA%CE%AD%CF%82_%CE%B2%CE%BF%CF%85%CE%BB%CE%B5%CF%85%CF%84%CE%B9%CE%BA%CE%AD%CF%82_%CE%B5%CE%BA%CE%BB%CE%BF%CE%B3%CE%AD%CF%82_%CE%99%CE%BF%CF%85%CE%BD%CE%AF%CE%BF%CF%85_1989

[5]  Stavros Niarchos (Atena, 3 iulie 1909 – Zurich, 15 aprilie 1996) – armator grec, om de afaceri, colecționar de artă și fondator al ”Fundației Stavros Niarchos”.