Senatul Franței i-a dat dreptate lui Karl Marx

Mă miră și nu prea tăcerea pe care autoritățile statului de drept din România, țară membră a Uniunii Europene și a Alianței Nord Atlantice, o păstrează în jurul unui document care ne interesează foarte mult pe fiecare dintre noi. Mă refer la Raportul de informare privind statul de drept în UE, redactat de doi membri ai Senatului Republicii Franceze, a cărui concluzie este că, în momentul de față, o decizie de ridicare a MCV pentru România și Bulgaria „este prematură”.

Firește, nu am nici competența și nici competențele să discut dacă această concluzie, mai corect spus sentință, este sau nu valabilă pentru Bulgaria, în schimb, ca simplu cetățean al scumpei noastre patrii, nu pot decât să îmi exprim nedumerirea și nemulțumirea că este pentru a N plus nu știu câta oară când vedem că suntem ținuți la porțile Spațiului Schengen sub diverse motive. Motive (sau pretexte?!) care, nu de puține ori, sunt invocate după ce anumiți decidenți comunitari sau din state-fanion ale familiei europene, pur și simplu au schimbat regulile în timpul jocului. Practică absolut incorectă și total nedemocratică față de care nu îmi aduc aminte ca pseudo-președintele Klaus Iohannis sau miniștrii de resort din suita guWERNElor sale să fi luat atitudine. În schimb, profit de ocazie pentru a reaminti că una dintre cele mai tranșante abordări a acestui atât de sensibil subiect îi aparține lui Adrian Năstase, care, încă acum câțiva ani, atrăgea atenția că „Schengen nu este o persoană, discuți cu el și îi spui: primește-mă”. Prin asta, Adrian Năstase – premierul în al căruia mandat țara noastră a purtat intense și complicate negocieri finalizate prin admiterea în Uniunea Europeană – a înțeles capacitatea diplomației românești de a susține Interesul Național al României Europene.

Cum au decurs, de-a lungul ultimilor cincisprezece ani și ceva, aceste negocieri și în ce măsură am reușit să îi convingem pe partenerii noștri că nu toate obiecțiile lor au și temei real, asta se vede și acum! Dar, lasă că nici cu promisiunile unor lideri de etapă ai UE nu îmi este rușine! Bunăoară, prin iunie 2017, aflat în vizită la București, Jean Claude Juncker, la acea vreme președinte al Comisiei Europene, declara de la tribuna Parlamentului României că este convins că, de la 1 ianuarie 2019(!!!), țara noastră va intra în Spațiul Schengen. Și uite că acel 1 ianuarie 2019 a trecut, Jean Claude Juncker nu mai este președintele Comisiei Europene, iar noi tot în afara spațiului de elită al UE am rămas!

Să fim, însă, cinstiți și să recunoaștem că nici negociatorii români nu au reușit întotdeauna să convingă, dar nici interlocutorii nu au fost dispuși în toate ocaziile să ne asculte. Despre interesele care se ascund în dosul veto-ul Olandei nici nu mai este nevoie să discutăm prea mult, dar ca tocmai Franța, sora noastră mai mare de la care știam că luăm lumina democrației, zău că nu ne așteptam să ne tragă preșul de sub picioare!

Acum, ce să mai ne lamentăm?! Asta e situația, înghițim în sec și mergem mai departe. Cât despre tăcerea totală pe care o păstrează pe acest subiect premierul Florin Cîțu, președinte Senatului, Anca Dragu, precum și ministrul de externe, Bogdan Aurescu, treaba asta nici că mă mai miră. De mirare ar fi fost să fi reacționat! În schimb, mi-aș îngădui să am o explicație pentru muțenia în care se cantonează pseudo-președintele Klaus Iohannis, în sensul că nu văd cum ar putea chiriașul din Cotroceni să ridice cuvânt în fața senatorilor francezi, atâta vreme cât are la activ mitocănescul gest de a-și arunca paltonul pe capota mașinii de protocol care îl aștepta după ce a aterizat la Paris. Riscând, se prea poate, să îi se răspundă la o eventuală crâcneală cu niște vorbe nu prea departe de celebra replică „voi vorbiți, voi care… știm noi ce ați făcut?”

Una peste alta, stau și mă întreb: oare nu am fost noi prea optimiști în ceea ce privește elitele puterii din Franța, încrezându-ne că sângele gintei latine apă nu se face? După care, din aproape în aproape, mi-am adus aminte ce scria Karl Marx referindu-se la speranțele deșarte pe care și le-au pus conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească, că vor primi ajutor de la guvernul provizoriu de la Paris. Speranțe pe care Marx le-a numit direct și fără nici-o îndulcire de frază „încredere neghioabă în Franța republicană”.
Și uite așa, vedem că, și de această dată, Senatul Franței i-a dat dreptate lui Karl Marx. Lui Marx, nu neomarxiștilor!