Señora, omul acesta a fost vreodată pe mare?

Mă holbez întruna pe Google în căutarea noilor statistici despre Covid 19. Găsesc harta actualizată a răspândirii covidului în lume. Mă uit la ea ca mâța-n călindar, deși îmi e limpede cum este updatată și numai ce aud o voce venind de undeva din spatele capacului computerului meu portabil.
Am știut eu că în lume se joacă mult ”la cacialma”, da nu în halul ăsta.

Mă uit mai atentă și-l văd cum trece de colo-colo prin cameră privind cu interes atlasul meu școlar din 1962, pe nimeni altul decât pe Nando! Îmbrăcat lejer, în haine de casă de secol XIX – pantaloni gri, sacou negru, cămașă de diftin albă și lavalieră de catifea. Nando scotocește printre cărțile mele mormăind ca pentru sine. Uite, uite că am găsit! Până și aici a ajuns aiureala asta prescurtată, copiată după niște texte de-ale lui Pigafetta. Te uiți la mine că sunt îmbrăcat așa? Păi deh.. după 417 ani, mi-am zis că na, trebuie să mă adaptez dacă vreau să rămân în relații bune cu lumea.

Îl întreb dacă dorește un ceai sau o cafea. Nu vrea nimic. Apă nici atât. Sunt sătul de apă zice și se așează pe fotoliul de lângă bibliotecă. Apoi, scoțând din buzunar o cutioară mică de argint, alege ceva din ea și începe să ronțăie. E o coajă de scorțișoară. Mă privește cu aerul de om sătul de hărțuială. Dacă nu se apuca Ștefan Zweig să scrie, praful se așternea peste toată truda mea. Uite, citește aici- îmi întinde o carte poștală având o imagine cu niște caravele iar pe dos era scris: ”O reconstituire magistrală, extrem de interesantă, în primul rând, pentru relatarea uneia dintre cele mai mari realizări din istoria omenirii și, în al doilea rând, pentru portretul viu al unei figuri tragice, Magellan, singuratic și neînțeles, care în final nici nu ajunge să-și primească răsplata ca recunoaștere a faptei mărețe și curajoase pe care a gândit-o și a împlinit-o.”

Vezi, omul ăsta, Zweig, mi-a înțeles sufletul. Dar când m-a înțeles cineva? După 417 ani! Ce nedreptate. Câtă încetineală a minții…
În 1518, l-am convins pe regele Spaniei, Carol Quintul, să întreprindă un proiect nebunesc. I-am spus: Există o strîmtoare între Oceanul Atlantic și Oceanul Pacific. O știu. Cunosc locul unde se află. Dați mi o flotă și vă voi arăta calea de trecere, pornind de la răsărit spre apus, pentru a ocoli întreg Pămîntul. Iată ce mai spune magistral Zweig- „o idee, dacă e purtată de aripile geniului, dacă e dusă mereu și hotărât înainte de o pasiune, se vădește la urmă mai puternică decât toate elementele naturii, că un singur om, cu scurtă și trecătoarea sa viață, poate transforma într o realitate și într un adevăr nepieritor ceea ce fusese numai o dorință, numai un vis pentru sute de generații”.

Și voi ce faceți? Vă ascundeți sub pat, sub masă, de teama unui .. În fine. Am văzut că ai ediția din 1962, traducerea din franceză a călătoriilor în jurul lumii descrisă de Pigafetta. Mare hahaleră și ăsta. Măcar să fi păstrat în bună ordine jurnalul. Cică s-a pierdut. Cum să pierzi așa ceva? Și de ce să păstrezi doar un biet rezumat al unor fantastice expediții? Cacialma. Și la 1519 și acum. Lumea nu s-a prea înțelepțit. Iar când e vorba de răutate, de prostie lăsată să comande destine, totul e la fel ca pe vremea lui Carol I al Spaniei sau al lui Manuel al Portugaliei. Bine, înțeleg acum că Manuel mă trata ca pe un aventurier. Era sătul de descoperitori. Fii atentă aicea: 1498 — Descoperirea rutei maritime spre India de către Vasco da Gama; 1500 — Descoperirea Braziliei de către Pedro Álvares Cabral; 1505 — Numirea lui Francisco de Almeida ca primul vicerege al Indiei; 503–1515 — Stabilirea unui monopol pe rutele maritime din Oceanul Indian și Golful Persic de Afonso de Albuquerque, un amiral, în beneficiul Portugaliei.

Ce să spun.. eu mai lipseam. Da. Lipseam! Fiindcă eu aveam să-i arăt ce avea de câștigat Portugalia dacă… Și știi ce mi-a spus? Poți să cauți pe altul să-ți susțină ideile. Poți să-l cauți oriunde, chiar și în altă țară. Ce zici de asta? Păi m-am expatriat și am început colaborarea cu Carol I al Spaniei. Și ce să vezi? Și ăsta mă credea trădător! Pusese o grămadă de ofițeri, trezorieri, casieri sau chiar cârmaci să mă spioneze. Nu aveam darul lingușirii și nici nu știam nimic despre arta solicitării. Eram sărac dar plin de idei. Și nu mai eram un băietan. Aveam deja 40 de ani. Adu totuși niște apă cu lămâie te rog.

Îi aduc pe o farfurioară un pahar cu apă în care plutea o felie de lămâie verde și o frunzuliță de mentă.
Oh ! Frunzulița asta .. ce plăcută aromă! Adu-mi, te rog, cartea lui Pigafetta, așa cum e prescurtată. Ediția din 1962, e bună. Stai să caut.
Răsfoiește în liniște și din când în când își trece degetele prin barba scurtă, de data asta.
Ascultă, îmi zice zâmbind, îți citesc ceva amuzant: La capătul insulei Burne între ea și o insulă numită Cimbombom, care se află la 8 grade și șapte minute, e un adăpost minunat pentru călăfătuit corăbii, așa că intrarăm acolo, dar ne prea având cele trebuitoare la călăfătuirea corăbiilor zăbovirăm 42 de zile. În aceste zile, fiecare dintre noi se ostenea unul cu o treabă, altul cu alta, dar cea mai mare osteneală era să mergi neîncălțat să tai lemne în păduri. Pe această insulă sunt porci sălbatici, aici sunt crocodili mari, de uscat și de mare, stridii, midii de tot soiul. Tot aici se găsesc arbori ce fac frunze care, când cad jos prind viață și umblă. Acele frunze sunt nici mai mult nici mai puțin ca ale dudului, dar nu atât de lungi. Lângă codiță, deoparte și de alta, au două picioare; codița e scurtă și ascuțită; nu au sânge și dacă le atinge cineva fug. Eu am ținut nouă zile una într-o cutie. Când o deschideam ea umbla încoace și încolo prin cutie. Nu cred să se hrănească cu altceva decât cu aer.

Ei, ce zici? E mai ceva decât covidul vostru, nu-i așa?
Domnule Magellan, nu-i de râs. Te cred zise el închizând cartea și așezând-o la locul ei.
Nu știu ce mi-a venit ca din toate grozăviile prin care am trecut să aleg pasajul ăsta caraghios cu frunza plimbăreață. Poate am crezut că te fac să nu mai fii așa de speriată când vezi peste tot anunțuri cu biluța aia împodobită. Zici că e o gogoașă ornată cu zeci de cuișoare. Pe vremea mea, asemenea trofeu plin de cuișoare avea valoare nu glumă. Dar înțeleg, alea din pozele de pe toate gardurile voastre numai guguloaie ce au înfipte cuișoare nu sunt. Alea sunt acum sperietorile voastre.

Dar de ce erați așa leșinați după piper și cuișoare Señor Nando?
Oh ce-mi place când îmi spui Nando. Mama îmi mai spunea așa.
Nu mi-ai răspuns. De ce erați înnebuniți după piper și alte mirodenii?
Păi mirodeniile la vremea aceea erau scumpe ca aurul. Condimentele, erau considerate o adevărată bogăţie. Existau două categorii distincte: condimente pentru săraci – usturoiul, hreanul, mărarul şi condimente pentru bogaţi – piperul, scorţişoara, cuişoarele. Este şi o legendă care spune că în anul 450, când Attila s-a apropiat de Roma, a fost întâmpinat de papa Leon cel Mare care l-a implorat să nu intre în oraş. Este şi acum o minune că Attila nu a jefuit atunci Roma. I s-au dat însă bogăţii mari, printre care şi un săculeţ cu piper. Nu mult, deci ceea ce arată că piperul era mai scump ca aurul.
(va urma)

Antonio-Pigafetta

descărcare (4)

Hernando_de_Magallanes

NaoVictoria