Sensul vieții. Încotro?

 “Erai acolo?” „Doar nu crezi că eram sâsâitul șarpelui, în fond ție ți-a stat mărul în gât!”

Dacă filosofia ar fi Cenușăreasa, ar fi de înțeles de ce condurul e mic, elegant, dar cauzator de dureri în deplasare. Gadamer, un încăpățânat în ale filosofiei, a căutat, și cu lanterna și cu lumânarea, pricina umanismului. Ce le-a trecut oamenilor prin cap de au simțit că li s-au ghiftuit mințile? Propunerea de Bildung a școlii germane. Dacă v-a dus gândul la abțibilduri, nu ați pierdut decât câteva firimituri. Zice Gadamer: „Conceptul însuși și cuvintele cheie, pe care încă le folosim, își au rădăcinile atunci (n. pe vremea lui Goethe), iar dacă nu ne lăsăm distrași de limbaj, ci optăm pentru o cronologie a autocunoașterii bazate pe rațiune, atunci trebuie să ne pregătim să facem față unei multitudini de întrebări în legătură nu doar cu istoria cuvântului, dar și cu cea bazată pe concept. Concepte ca artă, istorie, creativitate, viziune, experiență, geniu, mediu înconjurător, intimitate, expresie, stil, simbol, pe care le acceptăm ca vorbind de la sine, reprezintă, de fapt, averi adunate de-a lungul istoriei.” (Gadamer, 2001, p.9-10) … și ține steagul sus aproape 600 de pagini și dacă azi te uiți în jur, te întrebi, la rândul tău, cu cine vorbește?

Cine să-ți spună adevărul? Vânturăm un pic istoria suspiciunii și dăm peste Montaigne, care ne sugerează că: „Ai nevoie ori de un om de încredere, ori de unul atât de sărac încât să nu găsească în el resurse pe care să poată construi castele de nisip, fabulații care să ne fie vândute ca plauzibile; și mai ales să nu fie devotat niciunei cauze.” (Montaigne, 1995, p.7)

Dacă v-a plăcut bufonul și ați întins piciorul ca să vă măsurați cu mărimea de la pantof, ar fi fost înțelept să nu vă îmbulziți la ghicitul în picătura de cerneală din palmă, fără a lua în considerare avertismentul lui Borges.

A fost mai pe seară, dar toți au crezut că vestea s-a născut dis-de-dimineață. Dumnezeu s-a gândit la oameni și nu la animale. Un tren avea să oprească în Gara Centrală, pentru toți cei care căutau scăpare. Gara a fost închisă până când bogații, indivizi de mare importanță, și-au depozitat aurul, obiectele de artă și propriile persoane. Mai apoi gara a fost deschisă și pentru ceilalți, primii care s-au înghesuit fiind politicienii, urmați de elitele cultural-artistice, de medici, funcționari, sportivi, de reprezentații armatei și ai bisericii. Au dat din coate ca să-și facă loc și cei cărora nu le-a plăcut să muncească. Au urmat domnișoarele cu copii în cărucioare, cu unghii lungi și sprâncene tatuate. Apoi muncitorii și țăranii, cei obișnuiți cu bănci de lemn și sudalme. Spre sfârșit au urcat nevestele, de care atârnau copii de toate vârstele, și ologii. Dată deoparte, când de unii, când de alții, m-am uitat după un loc pe scară. Atunci am auzit-o tânguindu-se: o babă care se ținea de ultima suflare. Suspinând, am alergat înspre babă și am ajutat-o să se urce în tren. Trenul, însă, nu m-a așteptat și pe mine, ci a dispărut în uralele călătorilor și fluieratul impiegatului de mișcare, agățat de locomotivă.

M-am uitat în jur, să văd dacă mai rămăsese ceva de mâncare pe rafturile de la alimentara sau oamenii de importanță își luaseră și merinde pentru drum. Mi-am adus aminte de vorbele de duh ale neamurilor: eram, se pare, ultima și cea care ar fi trebuit să stingă lumina. Întrerupătoarele, însă, nu mai funcționau. A venit o ploaie. Atunci l-am văzut și pe Dumnezeu, așteptând să mă dezmeticesc. Chiar începusem să mă simt importantă. Dumnezeu a împins către mine o mătură, o sapă, niște lăstari, o cârpă de șters praful și un sac pentru murdăria lăsată în urmă.

-Ăia nu se mai întorc, ne pregătim pentru o altă poveste.

-Oamenii aceia importanți au făcut din zece porunci mii și mii …

-Au fost plătiți de angajator.

-Ce fel de poveste, tot după chipul …?

-Ce faci, mă tragi de limbă? Mă, tu cine te crezi?

Și cum să nu mă gândesc la cei care vor să ia cu ei, dar să lase și-n urmă: și angajați la stat, și pensii speciale, și bonusuri, și al treisprezecelea salariu, și profit din investiții, și-n cărțile de istorie, și-n cele SF, și hoți, și stâlpi de biserică.

Ca și în cazul Loredanei, tragem cu toții mai greu la cântar și suntem de nerecunoscut. Așa se întâmplă când crezi că lumea e a ta.

https://www.youtube.com/watch?v=H9S3Mdm8h4g&list=RDH9S3Mdm8h4g&start_radio=1

Bibliografie:

Borges, Jorge Luis, (2012), Istoria universală a infamiei, Polirom, Iași

Gadamer, Hans-Georg, (2001), Truth and Method, Sheed and Ward, Londra, p.9-10

Montaigne, Michel de, (1995), Four Essays, Penguin Books, Londra, p.7