Sfârșitul păcii reci, când aliații și adversarii se confundă (I)

Invadarea Ucrainei nu a avut loc la data prorocită de experții CIA. Înseamnă aceasta că pacea a fost salvată? Câtuși de puțin. Războiul nu începe în Ucraina. El este în desfășurare de mult și va continua, prin cele mai diverse mijloace, acutizând confruntările pe cele mai diferite fronturi. Ceea ce ar trebui să ne intereseze, ca români, dar și ca membri cu drepturi depline ai familiei euro-atlantice, nu este doar să oprim iluzoria invazie a armatei ruse în Ucraina, ci să proiectăm un sistem de securitate în emisfera nordică, de la Bering la Bering, care să fie acceptat de toate părțile interesate întrucât este just, fezabil și durabil. Sunt unii care cred, însă, că, inflamând criza ucraineană, vor câștiga războiul. Se înșală…

UCRAINA ESTE PRETEXTUL; ORDINEA MONDIALĂ ESTE MIZA

Războiul este global. Miza sa nu este doar viitoarea ordine (est) europeană, ci ordinea globală. Puterile globale decadente vor să reconfirme sistemul de împărțire și exercitare a puterii la nivel mondial, instaurat de ele la finele unor războaie precedente, în perioada lor de glorie, în prezent apusă. Puterile emergente, profitând de momentul favorabil al ascensiunii lor, doresc să își promoveze propria viziune asupra raporturilor internaționale și guvernanței globale, potrivit intereselor lor. În acest context, contradicția principală este cea dintre SUA (principala putere decadentă) și China (principala putere emergentă), dar în spatele ei se consumă alte contradicții. Unele dintre acestea opun pe foștii aliați; altele au în vedere concursul între ambițiile unor foști adversari care vizează construirea unor alianțe viitoare.

RUSIA DOREȘTE O CONFERINȚĂ DE PACE LA FINALUL RĂZBOIULUI RECE

De ce a masat Rusia trupe la granița cu Ucraina? Pentru a provoca o criză care să determine deschiderea de negocieri serioase apte a genera un tratat comprehensiv cuprinzând garanțiile de securitate de care duce lipsă. În cadrul negocierilor, Occidentul euro-atlantic ar avea posibilitatea de a pune în discuție și amenda concepția rusească asupra propriei securități, dar se pare că acesta respinge orice negociere întrucât ea ar implica efortul de acomodare a viziunii sale cu cea rusă, în condițiile recunoașterii faptului că în relațiile internaționale securitatea este indivizibilă.

Pentru a determina SUA să negocieze, Rusia a făcut-o să creadă că va invada Ucraina, știind că, în afară de promisiuni, Washingtonul, lipsit de orice interes vital în țara și regiunea respectivă, nu este doritor să ofere nimic. Planificatorii politici ruși au mizat pe faptul că, pentru a nu lăsa să devină incontestabil că „împăratul” este gol, Casa Albă va trece, asemenea unui boxeur ajuns a fi nevoit să lovească peste categoria sa de greutate, la dezinformare, coreografie marțială, amenințări și injurii care să pregătească terenul pentru escaladarea războiului economic prin noi sancțiuni aplicate Rusiei… pe cheltuiala statelor europene. Un atare angajament cert cu caracter actual, într-o confruntare viitoare incertă ar fi fost de natură să lase SUA și fără susținerea aliaților, speriați de efectul de recul al sancțiunilor economice, și fără credibilitate, în condițiile în care invazia nu ar fi avut loc. Pe cale de consecință, Joe Biden ar fi trebuit să vină la negocierile pe care el însuși le va fi recomandat (cu ipocrizie, desigur) ca fiind calea preferabilă războiului.

De ce Rusia a ales fix acest moment pentru a declanșa această strategie? Am analizat-o, alături de alți autori, și nu voi mai repeta explicațiile aici. În esență, este vorba despre faptul că, pe de o parte, faliile care despart în prezent (după experiența administrației Trump) SUA de vechii aliați europeni care domină UE sunt mai adânci ca niciodată, dar mai ales, pe de altă parte, de împrejurarea că orice amânare ar fi mărit în defavoarea ei decalajul de putere dintre Rusia și alți actori globali cu care ea este în concurs (nu atât SUA sau UE, cât China).

Este de menționat că, după toate probabilitățile, pentru a compensa asimetriile de putere din relația sa cu China, Rusia dorește să convină cu SUA asupra ordinii marelui spațiu euro-atlantic, dominat de Washington, articulat cu cel euro-asiatic, al cărui centru este Moscova, înainte de a intra în deliberări cu puterile asiatice ca să definească ordinea mondială în secolul Asiei. În subsidiar, dacă America refuză să renunțe la pretențiile sale asupra funcției de jandarm mondial al păcii americane și al lumii construite după proiect american, Rusia ar fi interesată să discute standardele europene ale viitoarei ordini mondiale cu cea de a doua superputere emergentă, UE (respectiv Europa franco-germană), chiar dacă aceasta nu reușește să treacă linia de demarcație despărțind virtualul de real și dă semne că va muri înainte de a ajunge la maturitate.

Dacă nici una din aceste încercări nu reușește, Rusia are, după toate semnele, un plan C și un plan D. Planul C, la aplicarea căruia s-a și trecut ca urmare a refuzului SUA / NATO de a analiza cu modestie, realism și bună credință preocupările și propunerile Moscovei, constă în acceptarea inițiativei chineze de a se realiza un parteneriat strategic aprofundat și comprehensiv, fără obstacole ideologice și limite politice, sino-rus. Inițial rezervat, Președintele Putin l-a acceptat înțelegând că timpul nu lucrează în favoarea sa, ci în favoarea Chinei, acesta nefăcând decât să accentueze statutul obiectiv de partener de rang secund al Rusiei.

Planul D prevede deschiderea de fronturi, în special în războiul economic, pe diverse continente, inclusiv în spațiile considerate a fi sferă de influență exclusivă a SUA (precum America Latină și Marea Caraibelor – Brazilia, Venezuela, Argentina, desigur, Cuba și, posibil, Mexic). În același context, Rusia se profilează ca garant al stabilității (inclusiv în favoarea oamenilor de afaceri euro-atlantici) în Asia Centrală, Orientul Mijlociu și Africa de Nord; într-un sistem de diviziune a muncii cu China, Moscova oferind protecția militară, iar Beijingul mijloacele dezvoltării economice. Dacă jocul de șah având ca țintă stabilirea echilibrului geo-strategic între SUA și Rusia nu duce nicăieri, din cauza neprezentării jucătorului american, se trece, cu contribuție chineză, la jocul de go, având finalitatea îngrădirii spațiului de manevră al SUA.

SUA REVINE LA LOGICA ORIGINARĂ A NATO

Dacă așa am putea descifra strategia Rusiei, ce am putea spune de strategia SUA? În esență, astfel cum este concepută de administrația Biden, aceasta se poate sintetiza în sensul redobândirii rolului Americii de lider al „lumii libere” (lumea statelor considerate de Washington a fi democrate, potrivit standardelor fixate de acesta), precum și în cel al menținerii funcției de unic garant global al pax americana (ca unic cadru de desfășurare a relațiilor internaționale – „relațiile internaționale bazate pe reguli”).

Primul pas pe acest drum este cel al revenirii la principiile care au stat la baza formării NATO ca sferă de influență americană în Europa și ca sursă a dreptului de control și ingerință al SUA în politica externă, de securitate și apărare a actorilor care populează respectiva sferă: America in, Russia out, Germany down. Pentru aceasta este nevoie ca Rusia să invadeze Ucraina, oferind SUA prilejul: i. de a se reconfirma ca actor politic european și de a se reinstala în fruntea grupului membrilor europeni ai NATO, federalizați sub acțiunea fricii induse de reapariția inamicului rus (vechea uniune a fricii renaște prin efectul renașterii dușmanului răpit Occidentului de Mihail Gorbaciov și fără de care acest Occident s-a dovedit incapabil de a concepe o politică externă coerentă); ii. de a crea un „cordon sanitar” militarizat la frontiera estică a NATO, care să îi țină pe ruși la porțile Europei, așa cum s-a mai întâmplat după războiul Crimeii din 1856 sau după Primul Război Mondial; iii. să facă imposibil un nou pact ruso-german și astfel să pună capăt viselor germane de dominație asupra UE, făcând Germania dependentă de America nu numai în ceea ce privește securitatea militară, ci și securitatea energetică.

Așa se explică de ce Washingtonul a făcut tot ce se putea pentru a împinge Rusia în războiul cu Ucraina. Pe de o parte, a provocat-o, înarmând Ucraina și trimițând acolo nu doar consilieri și instructori militari în număr mare, dar și mercenari americani formând o adevărată armată privată. Chiar dacă astfel nu se putea ajunge la un raport de putere net defavorabil Rusiei, continuarea acestui proces ar fi făcut foarte costisitoare o intervenție militară rusă în susținerea separatiștilor pro-ruși din Donbas, în cazul în care, mult anunțata decizie a autorităților de la Kiev de a pune capăt secesionismului prin recurgere la forța armată ar fi fost transpusă în viață. Pe de altă parte, Rusia a fost încurajată să treacă la acțiune prin declarațiile Președintelui american conform cărora, în cazul unui conflict ucraineano-rus, nefiind membru NATO, Ucraina nu va beneficia de sprijinul armatelor alianței nord-atlantice. Chiar și războiul mediatic purtat de SUA, cu răspândirea de informații „exacte” privind data, ora și traseele atacului rus, a fost, de fapt, un semn de slăbiciune, mai degrabă decât o operațiune de război hibrid.

Așadar, SUA a încercat să facă Rusia a crede că se bucură de un context favorabil pentru a tăia nodul ucrainean cu sabia și a readuce Ucraina, cu care America nu știa ce să facă și de care voia să scape, înapoi în sfera sa de influență. Pe plan economic, din perspectiva Casei Albe, asta însemna că datoria suverană a Ucrainei ar fi urmat să fie plătită de mult mai solvabila Rusie, care ar fi fost obligată, după „cucerire” să administreze statul ucrainean, precum și că Germania ar fi fost ținută să renunțe la aprovizionarea cu gaz rusesc ieftin, spre a … sancționa astfel Rusia (sic!), devenind dependentă de livrările de gaz lichefiat american, mult mai scump. Washingtonul estima că pentru Moscova, anexarea Ucrainei, într-o formă sau alta, totală sau parțială, merita un asemenea preț.

Dacă Rusia nu ar fi invadat, odată ce toată lumea ar fi fost făcută să creadă că aceasta fusese intenția sa originară, s-ar fi putut spune că Putin ar fi fost ori un cacealmist geopolitic ori silit să se retragă din joc admițând că SUA are cărți mult mai bune. Conducerea rusă ar fi suferit astfel, fără ca NATO să fi tras un foc, o mare înfrângere strategică, o adevărată catastrofă psiho-politică, aptă a declanșa un curent politic intern mergând până la demiterea președintelui Vladimir Putin. Acesta trebuie să fi fost calculul american.

La rândul său, Rusia a încercat să facă SUA a crede că a decis invadarea Ucrainei; iar SUA a crezut. Astfel a inflamat discursul războinic al administrației Biden, a determinat escaladarea războiului psihologic de către partea americană și a încurajat elaborarea unor planuri de luptă (în special prin recurgerea la „sancțiuni economice”) mergând nu doar până la împărțirea lumii în noi blocuri ideologice („democrațiile” și „dictaturile”), dar amenințând cu decuplarea acestora din punct de vedere economico-financiar (după cel puțin o jumătate de secol de la integrarea lor în siajul Actului final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa și al procesului de „destindere” intervenit în ultima fază a istoriei ordinii mondiale bipolare).

Costurile unei asemenea strategii au înspăimântat aliații europeni ai Americii, de mult loviți de decadența bunăstării, precum și corporațiile transnaționale și așa afectate de efectele pandemiei Covid 19, generând două mari falii în „monolitul” euro-atlantic – cea între America și Europa, și cea între America și corporațiile multinaționale. În condițiile interdependenței în care se găsesc actorii marelui sat global, inclusiv și mai ales securitatea socio-economică este indivizibilă, iar fracturarea sistemului economico-financiar mondial, cu piața sa practic unică, îi lezează pe toți (așa cum atrăgea atenția cancelarul german Olaf Scholz). Unei asemenea lovituri generale îi fac mai bine față, însă, regimurile autoritare și națiunile având exercițiul și mentalitatea necesare suportării răului pe durate lungi de timp. Or, acestea se află cu precădere în tabăra opusă SUA / NATO.

Iată de ce, SUA și principalii săi aliați nu se găsesc în situația de a câștiga un asemenea război, chiar dacă au, așa cum susțin, superioritatea din punctul de vedere al tehnicii militare. Cea care impune schimbarea poziției adversarului (criteriul victoriei) nu este masa resurselor militare (umane și materiale), ci energia cu care aceasta lovește. Potrivit teoriei relativității, formulată de Albert Einstein, respectiva energie se exprimă ca produs între masă și viteza luminii (în vid) la pătrat, într-o asemenea formulă masa având, evident, o pondere secundară. În cazul războiului, locul „vitezei” este luat de starea de spirit a combatanților, care depinde de convingerea că participă la o luptă având ca miză cauza lor, interesele lor vitale, precum și că raportul dintre beneficiile victoriei și costurile victoriei este supraunitar. Or, nimeni nu crede în Europa sau SUA că apărarea statului ucrainean în frontierele stabilite de Stalin și Hrușciov, în logica geopoliticii sovietice, reprezintă pentru așa zisul „lagăr democratic” un interes vital.

Căzând în capcana întinsă de Rusia și ambalându-se în bătutul tobelor războiului, cu convingerea că aceasta a căzut ea în capcana americană, SUA a ajuns în situația de a-și pierde influența, credibilitatea, aliații și statutul de lider mondial la care ține, dacă președintele Putin nu dă semnalul atacului. Întrebarea care se pune este cât va rezista Rusia la provocări și cât va putea ascunde propaganda occidentală faptul că o eventuală intervenție militară a Rusiei în Ucraina nu este altceva decât o reacție devenită inevitabilă la o provocare devenită intolerabilă.

GERMANIA, ETERNA PROBLEMĂ

În acest context nu este de exclus că și SUA are un plan B. El ar consta într-o înțelegere cu Rusia pe deasupra capului puterilor europene și eventual pe seama lor. În acest context, o Ucraină pusă la pământ de către chiar războiul psihologic purtat de americani, ar rămâne nu numai obiectiv în afara NATO, dar și pe capul sau în sarcina Germaniei.

După ce a dat foc Ucrainei (și asta încă de la lovitura de stat din 2014), SUA dorește acum ca stingerea focului să se facă pe cheltuiala Rusiei sau Germaniei (Europei germane). O înțelegere ruso-americană în acest sens, după ce principiile arhitecturii de securitate în Europa (de est) vor fi fost convenite, nu este exclusă. Este perfect posibil ca în spatele perdelei de fum ridicată de propagandă, negocieri foarte serioase să se desfășoare chiar pe când scriem rândurile de față.

Tocmai pentru ca o asemenea înțelegere să nu aibă loc, Germania (și probabil Franța, la rându-i lovită de strategia sancțiunilor economice americane care îi pot pune pe butuci agricultura și-i submina securitatea alimentară) a făcut tot posibilul pentru a convinge SUA că Rusia este gata de invazie și că NATO nu poate tolera un atare afront, în lipsa unei reacții cu mușchi și cu dinți, America pierzându-și credibilitatea ca superputere globală. Dacă un alt pact germano-rus este coșmarul strategilor americani, o antantă americano-rusă este coșmarul strategilor germani (și, pe care de consecință, al Europei germane).

Creșterea tensiunilor în raporturile americano-ruse, lasă timp și spațiu Germaniei să se înțeleagă cu Rusia, așa cum a făcut-o altădată Ribbentrop cu Molotov, asupra împărțirii sferelor de influență în Europa precum și a garanțiilor de securitate pe care și le pot oferi una alteia. Prin contrast cu planul american, cel german este circumscris de triada „America out, Russia in, Germany up”; adică este exact conceptul opus gândirii sub semnul căruia NATO a fost creată de SUA, și care, în viziune franceză, ar preconiza europenizarea NATO, respectiv anularea calității SUA de actor european.
România va fi obligată să opteze între aceste două abordări.

Prin Nord Stream 2, Germania obținea poziția dominantă în UE în domeniul energetic. Oprirea punerii în funcțiune a acestui gazoduct, ca, vezi Doamne, sancțiune aplicată „neo imperialismului rusesc”, vizează tocmai anularea respectivei poziții. Deci, Germania este vizată. Restul sunt pierderi colaterale.
Pe piața internă europeană, mulți sunt nemulțumiți de cvasi monopolul dobândit de Germania. Printre ei Polonia, statele baltice și … România.

România nu este interesată nici în dominația germană asupra Europei în domeniul energetic, nici între-o reeditare a unui Pact Ribbentrop-Molotov. În atare sens, sancțiuni economice americane, justificate de lupta împotriva așa zisei „agresiuni ruse”, care ar împiedica consolidarea Europei germane și prinderea României într-un clește strategic ruso-german, ar putea servi românilor. Aceasta în condițiile în care raporturile lor cu Moscova sunt rele, iar de stima Berlinului nu se bucură.

Ca țară de linia întâi, războiul nu servește, însă, României. Cu atât mai mult cu cât, întrucât piața europeană este integrată și economia românească expusă evoluțiilor din economia germană, sancțiunile aplicate Germaniei au impact negativ și asupra României. Din acest motiv românii sunt intersați de un acord ruso-american privind sistemul de securitate în Europa (în special centrală și orientală), iar nu de escaladarea controverselor dintre NATO / SUA și Rusia.

În asemenea împrejurări România ar trebui să fie de partea SUA în concursul acesteia cu Germania și neutră în confruntarea dintre SUA și Rusia; neutralitate care mai are avantajul de a o menține în aceeași tabără cu Ungaria (regulă de aur a politicii externe românești).

MAI MULT DECÂT O DISPUTĂ RUSO-AMERICANĂ

China s-a poziționat alături de Rusia în cererea ca NATO să înceteze extinderea spre est (ceea ce înseamnă amendarea Declarației Consiliului Atlantic de la București, 2008) și să-și retragă bazele militare pe pozițiile anterioare anului 1997. Asta nu pune capăt cu totul, însă, competiției ruso-chineze, Beijingul fiind obiectiv interesat, pe de o parte, în epuizarea energiilor americane într-o confruntare (practic, pe două fronturi, rus și german) în Europa, iar pe de altă parte, în implicarea Rusiei într-o luptă cu NATO, fie ea și dusă doar pe plan economic, din care chiar dacă nu poate ieși învinsă, nu poate ieși nici întărită. Astfel, dependența Rusiei de sprijinul chinez va crește, întărind asimetria alianței ruso-chineze, precum și capacitatea Chinei de a domina relația celor două.

Cu alte cuvinte, împingerea Moscovei către o acțiune militară în Ucraina, ca pretext pentru o confruntare decisivă prin care SUA urmărește să obțină capitularea necondiționată a fostului aliat din al doilea Război Mondial și a fostului inamic principal din Războiul rece (întrerupt doar prin armistițiul din 1989), Rusia sovietică și post sovietică, dar și să își instaureze dominația deplină asupra Europei germane, lichidând astfel moștenirea celor două războaie amintite, întrucât face inevitabilă antanta ruso-chineză și dă timp Beijingului pentru a-și consolida atuurile globale economice, geopolitice și militare, oferă Chinei avantaj în cursa strategică cu America. În această cursă sino-americană România trebuie să fie (sub aspect moral și politic) alături de China.

Mai rămâne să amintim prezența neo-otomanismului turc în peisajul descris. Altădată avanpost esențial al NATO pe frontul oriental și entuziast candidat la calitatea de membru al UE, Turcia nu mai este azi nici una nici alta. Ceea ce nu poate echivala diluarea parteneriatului strategic turco-american cu nașterea unei alianțe ruso-turce de tipul celei ruso-chineze.

Esențial de observat este că, dacă atât în vremea de demult a Imperiului otoman, cât și în cea recentă a Imperiului american, turcii, originari din centrul Asiei, stăteau cu privirile ațintite spre Europa și ambiționau, asemenea Rusiei și Americii, să fie o mare putere europeană, acum au ajuns, pare-se, la concluzia întoarcerii spre punctul de plecare, încercând să adune într-o structură politică unitară statele turcomane și, pe o atare bază, să constituie, sub conducerea lor, un NATO cu parfum islamic, acoperind Orientul mijlociu, Asia Centrală, Caucazul, Balcanii și eventual Africa de nord. În această încercare, de neignorat, afirmându-și autonomia strategică, Turcia face un joc la două capete între Rusia și SUA, afectând principialitatea în raporturile cu criza ucraineană și încercând să pozeze în intermediar onest în cadrul a ceea ce ar urma să fie o adevărată conferință de pace cu care să se încheie Războiul Rece; cam așa cum a fost Otto von Bismarck la Congresul de la Berlin (1878), menit a defini sistemul de securitate european după războiul ruso-turc din 1877.

Așa se face că în spatele confruntării ruso-americane aparent desfășurată în jurul Ucrainei, se mai desfășoară și competiția strategică dintre Rusia și China, pe de o parte, și Turcia, pe de alta. În această din urmă controversă, România ar trebui să fie când de partea Rusiei când de partea Turciei, în așa fel încât să se mențină mereu echilibrul de putere dintre ele, ca garanție a păcii în Eurasia.

(Va urma)