Și Arghezi avea o părere proastă despre procurori

În 1913, revista de stînga, Facla, antiguvernamentală (la putere era Ionel Brătianu) și antimonarhică (anti-Carol I), condusă de N.D. Cocea, e trimisă în judecată de Parchetul de pe lîngă Tribunalul Ilfov la Curtea cu Jurați sub acuzația de atentat la bunele moravuri. Faptul care declanșase ancheta Parchetului și trimiterea în instanță îl constituia publicarea pe copertă a desenului intitulat Rușinea țigăncii. Tudor Arghezi, colaborator al publicației, înfățișează astfel în tableta „Procesul revistei «Facla»” din Seara, 15 mai 1913, întregul caz:

„Revista «Facla» a publicat acum cîteva luni, pe copertă, un desen care reprezenta figura domnului C. Banu, directorul ziarului «Viitorul», directorul revistei «Flacăra», profesor secundar și de seminar, deputat și liberal.

Parchetul, influențat probabil de efectele vreunei simpatii care nu figurează la dosarul afacerii, a dat revista «Facla» în judecată, și girantul acestei reviste a fost condamnat, în lipsă, la cîteva luni închisoare. Astăzi procesul «Faclei» se judecă în opoziție.

Cititorul, firește mirat, se va întreba cum se poate ca portretul unui deputat și profesor să dea loc unui proces la Curtea cu Juri, cînd îl reproduce o revistă. Este figura domnului Banu atît de primejdioasă încît să facă asupra Parchetului efectul unui atentat? Poate ca surîsul și barba de Crist a celui mai literat din directorii de ziare, la care scrupulul literar merge pînă la a-l împiedica să scrie, poate ca această figură de apostol, cu prea puțină chelie, să alarmeze Justiția? Dar ce-i domnul C. Banu? Anarhist?

Să examinăm puțin gravura «Faclei». Pe pagina întîia a acestei reviste se înfățișează o țigancă adorabilă cu mîinile la ochi.
Nimic anormal. O țigancă, destul de tînără, cu cosița încărcată de «bani» pe care voim să-i credem de aur. Pînă aici domnul Banu nu se vede nicăieri. Cel mult de i se găsește asonanța numelui în cuvîntul subliniat.

Dar țiganca e întreagă. Privind de aproape, femeia pare nudă, pînă la un punct. E tocmai punctul incriminat. În loc de o frunză de viță sau de un evantaliu, desinatorul a crezut că ascunde mai bine ceea ce nu trebuie văzut, subt o figură cu barbă ca a domnului Banu.

Aici e toată gravitatea. Parchetul, fără să se explice destul de clar, a găsit că desenul este «pornografic», și fiindcă revista «Facla», unde scriu trei juriști, n-a cruțat de multe ori magistratura, pe care acești oameni de legi pretind că o cunosc, girantul revistei a fost osîndit ca un atentator la bunele moravuri, ca și cum el ar fi fost surprins violînd o copilă în grădina Cişmigiu, sau în pielea goală și nebun, pe Calea Victoriei, la orele șase după-amiază. Bunele moravuri la care a atentat revista «Facla» sunt lumina ochiului public și sunt moravurile excelente, desigur, și foarte pure – nu este așa? – ale domnilor și doamnelor cu ghete americane etc., etc.”

Așadar, în primă instanță Parchetul a avut cîștig de cauză. Explicația trimite la ceea ce revista Facla scria în numărul din 9 februarie 1913, și anume că pe 8 februarie 1913 publicația a primit citația pentru 12 februarie 1913. După cum arată un text redacțional din numărul următor, cel din 16 februarie 1913, redacția a cerut amînare. Cum aceasta i-a fost refuzată, acuzata nu s-a prezentat. A fost condamnat girantul responsabil la 7 luni închisoare pentru atentat la bunele moravuri. Textul redacțional semnalează că afacerea nu era lipsită de conotații politice. Facla era o publicație de o rară violență împotriva lui Carol I. Nu întîmplător, în iulie 1913, ca urmare a plîngerii lui Carol I, Tudor Arghezi, Toma Dragu, Alexandru Filimon și N. D. Cocea sînt condamnați pentru ofensă comisă public la adresa Regelui la cîte 2 ani închisoare și 10.000 lei amendă în solidar:

„Magistratura, asupra afacerilor, gheșefturilor și scandalurilor căreia «Facla» a luminat de atîtea ori, magistratura care a înscris în istoria contimporană a României cea mai rușinoasă pagină prin sentințele ei în afacerea tramvaielor comunale, magistratura care se prostituează în fața tuturor politicienilor, se arvunește oricărui samsar și se face părtașe la orice escrocherie, magistratura care constituie un pericol permanent pentru onoarea, pentru averea și pentru viața cetățenilor acestei țări, această magistratură necinstită, destrăbălată și cinică încearcă să se răzbune contra noastră.”

La Curtea de Apel, procesul e cîștigat de revistă. În numărul din 18 mai 1913 și în cel din 25 mai 1913, sînt publicate pe larg amănunte. Reportajul de la Proces e semnat de Tudor Arghezi în numărul din 18 mai 1913 sub titlul Impresii de ședință. Publicistul scrie și despre primul proces din cadrul ședinței, cel dinaintea Procesului dedicat revistei, în care Gheorghe Crăciun e condamnat la 5 ani închisoare, pentru tentativă de omor. Iată un fragment din text, formidabilă dovadă despre forța geniului de a face bijuterii publicistice din orice:

„Procurorul învinovățea pe Gheorghe Crăciun de indiferență față de viața omenească. Crăciun iubea o țigancă și voia să fie țiganca a lui. Tatăl țigăncii e un escroc specializat în operația cunoscută la Văcărești sub numele «Dintr-unul doi» și care consistă în a face doi franci dintr-unul singur.
Se înfățișează ca un dobitoc limbut și ca o slugă. Gheorghe Crăciun avea figura și vorba unui om independent și mîndru. Nevinovăția lui e mult mai mică de fapt decît a țiganului părinte, care ca să subtilizeze cinci sute de lei lui Crăciun, îi făgăduiește fata.
După ce i-o refuză, Crăciun scoate revolverul și găurește pîntecul fetii cu un glonț. Fata este de față, și gesticulează ca o cocoană, cu un deget mic și mînjit de muci.”

Tudor Arghezi s-a ocupat îndeaproape de proces. Pe lîngă cronica de ședință, el va semna în Seara tabletele Procesul revistei «Facla» (în Seara din 15 mai 1913) și O palmă magistraturii (în Seara din 16 mai 1913). Pe lîngă comentarea sentinței, Tudor Arghezi face un portret genial al procurorului în general (îi spune magistrat), valabil nu numai la vremea respectivă, în 1913, dar și azi, în 2021, ca și în vecii vecilor:

„Jurații de ieri, care au avut să judece procesul intentat revistei politice «Facla» de către magistrați, reprezentau opinia publică, lumea în fața prim-procurorului, reprezentant al moralității sociale și al statului.

Prim-procurorul, în speță domnul Budișteanu, s-a gîndit ce i-ar putea face revistei «Facla», pe care o găsea, în seninătatea sa de arhanghel al Codului Penal, cam îndrăzneață; cum ar putea-o face să treacă puțin pe la Palatul Justiției, între jandarmi, după ce făcuse mai multe vizite instituției, fără să fie poftită.

«Facla» criticase, într-adevăr, magistratura, cu o violență și cu un spirit de dreptate încă neobișnuite. Fără să lovească în toți magistrații, căci nu toți puteau fi la fel, revista judecată azi avea în vedere mai ales magistratura centrală, supusă politicii mai direct prin șefii ei, magistratura care ia parte la nedreptățile omenești și sociale.

Un magistrat are concepția lui despre lume. El vede în orice om, afară de dînsul, dacă nu un criminal, dar un candidat la crimă. Gesturile vieții, și cele mai frumoase sau mai justificate, îi par monstruoase. O definiție a lui ar fi că universul e o închisoare ce trebuie și mai bine închisă cu lacăte, cu ziduri, cu baionete. Magistratul are un sentiment de dispreț pentru cunoscuții lui, pe care îi așteaptă ca într-o zi sau alta să treacă pe la ghișeul unde se distribuie bilete pentru buna petrecere în pușcărie.

Îi pare magistratului suspectă iubirea, îi pare suspectă prietenia, îi pare criminală independența. Niciodată nu se jignește mai profund amorul-propriu al magistratului specialist ca atunci cînd aude cîntîndu-se libertatea și bravura. El nu admite îndoială, nu admite o critică a societății constituite. Dușmănește ideile care depărtează pe oameni de dogme, dușmănește gîndirea slobodă, rostirea slobodă. Inteligența, arta, știința, toate aceste mijloace de individualizare ale omului, îl scîrbesc. Dacă ar avea toate puterile pe care el le visează, lumea ar fi un șes de ruine, cu un magistrat uriaș, îmbrăcat în purpură și hermină, deasupra, așezat drăcește cu bărbia pe mîinile sprijinite în genunchi.

Domnul prim-procuror Budișteanu a și afirmat-o într-o clipă de sinceritate: «Pe noi, magistrații și advocații, care am trecut printr-atîtea, nu ne mai impresionează nimic», spune primul-procuror.

Idealul profesional al magistratului model este să se întrebe în fiece zi, cine trebuie sîcîit, cine a scăpat neplictisit pînă azi.

Atunci magistratul caută, și găsește. Acuză un articol literar de crimă de stat; face dintr-un desen artistic o pornografie. Tăgăduie idealul și-l spurcă printr-o întîmplare. Din filozofie face o fărădelege. Toată cugetarea ia în ochii magistratului însemnătatea juridică a corpurilor delicte, și i se pare ca o urmă de sînge pe drumul omenirii.

Așa a făcut domnul prim-procuror Budișteanu cu «Facla». Din idealismul ei întreg, acest magistrat a construit un atentat la bunele moravuri, ceva ca un negoț de carne omenească. E adevărat că primului-procuror i-au trebuit sforțări reale de cinism.

Jurații care n-au căpătat hemoroizi pe scaunul curùl, care nu s-au specializat în justiție, care sunt oameni dintre noi, buni și răi ca și noi, oameni înainte de toate și nu scoici legale retrase într-un întuneric judecătoresc – jurații au știut să dea frazeologiei acuzatoare rangul ei, au știut să facă abstracție de magistrați, să dea magistratura la o parte și printr-un verdict negativ să achite revista «Facla», spre binele controlului politic și social și spre onoarea opiniei publice, sătulă de minciuni și manopere, și doritoare de adevăruri adevărate și spuse cu toată demnitatea în presa românească.”