Și dacă viața de apoi există?

Nu cred în viața de apoi și nici  în industria religioasă care o promovează cu sârg. Nu am niciun motiv să susțin ceea ce nu există în realitate, deși, uneori, îndoiala îmi fisurează  credința în neantul vecinic… Azi-noapte, de exemplu, l-am visat pe colegul meu de bancă din școala generală[1], mort la începutul pandemiei de covid. La fel se întâmplase și în urmă cu o săptămână, când îmi ceruse  un sfat cu privire la o afacere în curs  de derulare. De data asta, mă plimbam cu  el  pe strada mare din Turnu Măgurele. Ciudat, însă, fiindcă trecătorii nu-l vedeau. Doar eu aveam  un astfel de privilegiu, deoarece, pentru ceilalți, Ștefan figura în lumea drepților. Eram tare fericiți că ne-am regăsit și discutam despre una și alta. M-a surprins că știa tot ce se petrece aici, pe pământ, nimic nu-i scăpase ! Mi-a zis chiar că se întâlnește uneori și cu soția, mutată altundeva, nu am reținut numele localității. (Culmea, cei doi soți sunt înmormântați în localități diferite, ambele în județul Sibiu !!) La despărțire, a ținut să mă asigure că încă trăiește, ce dacă  e invizibil? Când  m-am  trezit, „m-am  sucit pe gânduri până am  amuțit”[2] …

Altădată, în vis mi s-a arătat o amică, fostă judecătoare, răposată prematur. „Cum, n-ai decedat?” am întrebat-o frontal, fără nicio delicatețe. „Nu!” Și m-a  luat de mână și m-a condus într-o peșteră, unde mai multe femei stăteau întinse ca la plajă  și făceau cure mofetice. „Uite, suntem vii!” le-am auzit  pe toate,  în timp ce-mi zâmbeau. M-am speriat și  m-am grăbit  să ies de sub pământ. Ehe, de-ați ști cât m-am chinuit să escaladez malul ca să  ajung la suprafață !

Poate că semnele onirice ciudate și clare de care vă povestesc nu sunt decât mesaje de dincolo,  în încercarea Celui de Sus de a mă convinge că viața omului nu se sfârșește într-un sicriu acoperit cu țărână, poate… În definitiv,  vorba lui Giovanni Papini, „chiar și diavolul e destinat mântuirii, din moment ce nu e decât o făptură a lui Dumnezeu, a unei puteri fără de care nu se poate”![3] Mă clatin pe dinlăuntru în lipsa unor certitudini și mă refugiez, provizoriu, în pilda lui Jung, care, iscodit dacă crede în Dumnezeu,  a răspuns  scurt și misterios: „Eu nu cred. Eu știu!”[4] Ce anume?

Uff, nu-i simplu deloc să fii muritor…

*

Într-o noapte, l-am visat pe … Gherase Dendrino !!? De unde până unde, habar n-am, fiindcă despre compozitorul cu acest nume, mort prin 1973, nu știam decât că s-a născut la Turnu Măgurele. Dar detaliul  respectiv  l-am aflat târziu, foarte târziu… Ei bine, autorul operetei Lăsați-mă să cânt  mi s-a ivit în calea onirică tocmai la… Buenos Aires, eu pomenindu-mă în aeroportul de acolo fără pașaport.  Prin urmare, autoritățile  de frontieră m-au oprit la graniță, iar în biroul lor l-am cunoscut pe fostul  meu concitadin. Un  bărbat cam de 60 de ani, potrivit la statură, nici mărunțel, nici năltărog, spilcuit și energic, care vorbea stricat limba română. Informat de motivul ce mă ține  pe loc,  dirijorul m-a  luat la el acasă, de fapt în cabinetul său  medical… Că am uitat să vă spun că era medic ! M-am trezit tocmai când gazda își umplea congelatorul cu peștii aduși de mine…

Desigur, că am rugat  pe cineva, la primele ore ale dimineții, să-mi arate o poză cu  Gherase Dendrino și, stupoare !, semăna izbitor cu individul ce-mi colorase altcumva somnul !? Și, de parcă nu ajungea, am citit că terminase și Facultatea de… Medicină,  nu doar pe cea de Drept !? Nu că viața asta de apoi nu-i o simplă născocire a religiei?

[1] Să fie o coincidență că eram născuți  în aceeași zi și lună?

[2] Alice Voinescu, Jurnal

[3] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez

[4] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez