„Și Dumnezeu trecea în cinci mașini”

Disperare. Tudor Arghezi despre un adevăr valabil și azi pentru români, cărora împrejurările postdecembriste le-au dat posibilitatea de a fi citiți pînă-n adîncul sufletului:

„În vremile îndelungate de mulţumire, de viaţă mediocră şi de trîndăvie, se iveşte cîte o împrejurare neaşteptată, care te face să citeşti pînă-n fundul sufletului nostru. Şi te-apucă atunci o disperare de orb, să vezi cît rămîne de făcut, cît nu s-a făcut de către nimeni, şi ţi se pare că e nevoie de o jertfă generală, de-o luptă pe toată viaţa, cu toate puterile întunericului şi-ale vrăjmăşiei, pentru educarea din nou, între nădejde infinită şi între îndrăzneală generoasă, poporul nostru inteligent şi abandonat.” (Tudor Arghezi, Ofițerimea, în Facla, 3 noiembrie 1912).

*

Un poet interzis. Volumul al doilea din Une saga moscovite (Gallimard, 1997) de Vassili Axionov debutează cu un motto luat din Boris Sluțki:

„Sîntem cu toții în mîinile unui Dumnezeu/ Sîntem toți la cheremul unui Dumnezeu/ Făceam pe Arbat cursa mea citadină/ Și Dumnezeu trecea în cinci mașini.”

Romancierul se grăbește să explice versurile puse drept motto:

„Calificîndu-l pe Stalin Dumnezeu, Boris Sluțki, crescut în idealurile colectivismului, materialismului, internaționalismului și alte locuri comune, nu folosește acest cuvînt decît într-un sens riguros negativ. Bineînțeles că Stalin nu e un Dumnezeu, Creatorul Omniscient pe care-l știm, ci mai mult decît un idol, uzurpatorul luminoaselor idei ale Revoluției, mai mult decît tiranul care îi umilea pe studenții de la Institutul de Litere și Filosofie, care a impus cultul său unei democrații populare profanate. De asta el îl înzestrează pe Dumnezeul său cu o imagine paradoxală din punctul de vedere al materialismului: îl face să defileze simultan în cinci mașini! Tabloul care ni se arată în fața ochilor e menit să ne facă pielea ca de găină: noaptea, pe Arbat, multiplicat în cinci mașini, idolul rulează către cinci destinații necunoscute.”

Editorul cărții simte nevoia să dea amănunte despre Boris Sluțki în subsolul paginii:

„Boris Sluțki (1919-1986) a denunțat deschis în versurile sale tarele regimului. N-a fost publicat; a circulat pe sub mînă.”

Despre versurile cu trecerea în cinci mașini am mai scris sau, mă rog, îmi amintesc să fi scris. Doar atît: un poet din vremea respectivă zicea Am fost pe Arbat/ L-am văzut pe Dumnezeu trecînd în cinci mașini. Acum, iată am dat de formulările exacte. Grație Internetului aflu mai multe amănunte despre Boris Sluțki. Evreu din Ucraina, Boris Sluțki, absolvent al Institutului de Litere și Filosofie, e în timpul Marelui Război propagandist pe front. După Război, în atmosfera antisemită din anii premergători morții lui Stalin, nu publică nimic. Wikipedia, varianta franceză, ne pune la dispoziție amănunte despre destinul poststalinist al operei sale:

„În 1956, Ilia Ehrenburg a atras atenția publicului asupra talentului său cu un articol măgulitor, însoțit de mai multe poezii, și în 1957 a fost admis în Uniunea Scriitorilor Sovietici. În același an, prima sa culegere de Memorii, care conținea poezii, unele poeme vechi și ostile tiraniei staliniste, a fost publicată și samizdaturi au fost editate la Munchen în 1961, fără a fi dezmințite de autor. Devine poet profesionist, dar în «perioada de dezgheț», moda era mai probabil să fie purtată de generația tînără, mai preocupată de viitor. În 1958, a colaborat la expulzarea lui Boris Pasternak de la Uniunea Scriitorilor și nu și-a iertat asta niciodată. Cu toate acestea, adaptat condițiilor sale de viață și de muncă, el a continuat să publice și să traducă mai ales poeți idiș ca Leib Kvitko Iakov Sternberg, Schwartzman Asher, Aaron Verghelis Samuel Galkin și alții pînă la publicarea Primei antologii a poeziei israeliene, în 1963, cu acordul autorităților sovietice.

După moartea soției sale în 1977, afectat fizic de rănile sale de război și deprimat, nu mai scrie.
După moartea sa, s-a constatat că mai mult de jumătate din poezia lui nu a fost niciodată publicată.”