Și-n Roma antică erau aplaudaci!

Clientelă. Oricît de tare m-aş strădui, tot nu pot pricepe realitatea clientelei în Roma Antică din care a izvorît formula de azi, clientelă politică. În capodopera de sîrguinţă care e volumul Cum trăiau romanii (Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1965), clasicistul Nicolae Lascu surprinde primirea clientelei de către clasa conducătoare drept unul dintre momentele cheie ale fiecărei dimineţi:

„La Roma se sculau de dimineaţă şi reprezentanţii clasei conducătoare pentru a-şi îndeplini unele din numeroasele obligaţii pe care le aveau faţă de subalternii lor. Căci tot pe la răsăritul soarelui începeau să vină la casele lor diferiţii clienţi pentru a le aduce salutul de dimineaţă (salutio); în schimb, aceştia primeau, de la caz la caz şi după nevoi specifice, un coş cu alimente (sportula) sau bani, de obicei o sumă de şase sesterţi; alţii aveau nevoie de asistenţă juridică etc. Cu cît un personaj era mai înalt, cu atît era mai mare mulţimea celor care dis-de-dimineaţă se grăbeau spre casa lui, străbătînd în grabă mari distanţe de teamă să nu ajungă prea tîrziu. Ei înfruntau pentru aceasta şi imperiile şi noroaiele drumurilor, precum şi incomoditatea purtării în acele condiţii a togii, care era de rigoare în asemenea ocazii. Cu toate aceste sacrificii, ei riscau adeseori să nu fie primiţi de loc sau numai în urma unei îndelungate aşteptări, din cauza numărului mare al celor sosiţi mai înainte. De obicei însă ordinea intrării era determinată de rangul celui care venea să-l salute: mai întîi magistraţii în ordine ierarhică de sus în jos, precum şi cei ce aveau o poziţie socială mai înaltă; de exemplu, cavalerii aveau prioritate faţă de cetăţenii de rînd, iar aceştia faţă de liberţi.”

Nicolae Lascu descrie apoi activitatea romanilor după gustarea de dimineaţă. Alături de ţărani, meşteşugari sînt surprinşi la treabă sus-puşii:

„După această primă gustare, ţăranii îşi reluau activitatea pe ogoare sau în plantaţii, meşteşugarii în ateliere, iar ceilalţi la locul lor de muncă; acum îşi începeau, în schimb, activitatea propriu-zisă cei sus-puşi, fie la dezbaterea proceselor judiciare, fie în adunările politice din For, comiţii sau senat, fie ca invitaţi la anumite serbări familiale (logodnă, căsătorie etc.) din casa vreunui prieten, la care trebuia să asiste dintr-o obligaţie de etichetă (officii causai). În toate aceste cazuri, personajele marcante, fie că mergeau pe jos, fie că erau purtate în letică, erau însoţite de numeroşi clienţi care le făceau suită pînă la locul de destinaţie; dacă era vorba să ţină vreo pledoarie la judecată, îl însoţeau şi-l aplaudau.”

Sincer să fiu, dintre toate cele întreprinse de clientelă la schimb cu pomenile din fiecare dimineaţă, mi-a plăcut cel mai mult chestia cu aplauzele.
Pe vremea lui Ceauşescu, inşilor convocaţi la o întîlnire cu Conducătorul pentru a aplauda li se spunea aplaudaci.

Aplaudaci le e numele şi celor care în democraţia de după comunism sînt aduşi la mitingul unui ştab venit de la Bucureşti pentru a-l aplauda pe respectivul, ca să se simtă bine.
La schimb, ştabul, dacă e premier, dă judeţului cu pricina o hotărîre dedicată financiar.

*

Un șmecher. Publicarea postumă a Memoriilor lui Constantin Argetoianu (începînd cu 1995), a surprins ca un eveniment cultural de excepţie. Ţinute sub forma unui jurnal, scris în secret de şiretul politician, Memoriile sînt deopotrivă document de istorie şi document de Istorie literară.

Contemporanii lui C. Argetoianu se frecau de acest potlogar al politicii româneşti, se războiau sau se aliau cu el, îl lăudau sau îl înjurau, fără a bănui o clipă că, întors acasă, respectivul se răzbuna caricaturizîndu-i în jurnal. Jurnalul care avea să fie publicat abia după aproape 4 decenii de la moartea sa în închisorile comuniste.

Cineva l-a mirosit, totuşi, că s-ar ocupa cu scrisul la ceas de taină.
În tableta C. Argetoianu din Bilete de papagal, 2 februarie 1929, Tudor Arghezi nota:

„Cînd va fi foarte bătrîn şi spiritul de autocritică va începe să facă reminescenţei şi zborurilor defuncte concesiile necesare, ministrul se va răzbuna scriindu-şi memoriile – şi cine ştie – memoriile sale vor putea să provoace tîrziu, postum, satisfacţiile neîmplinite la timp.”

Totul e adevărat în acest text. Cu o singură excepţie:
Timpul verbului a se răzbuna.

Constantin Argetoianu nu avea să se răzbune scriindu-şi la bătrîneţe memoriile.
El se răzbuna deja, chiar în 1929.
Ţinîndu-şi jurnalul secret!