Și pe vremea lui Carol I, Marile Puteri ne tratau ca pe niște slugi

Memoriile lui Carol I șochează prin constanta, obsesiva preocupare a regimului față de atitudinea marilor puteri europene. Principatele Române, abia închegate într-un Regat, depind decisiv de jocurile din exterior. E uimitor să constați azi, după un secol și ceva de istorie, că nimic nu s-a schimbat. Ca și acum, pe vremuri trebuia să fim atenți la cea mai neînsemnată strîmbătură din nas a unei mari puteri. Franța, Turcia, Prusia, Austria, Rusia își permit să ne trateze ca pe niște slugi. Franța, mai ales, întrece marginile bunului simț. Micul Napoleon ne face cu degetul cînd i se năzare. În hărțuiala dintre marile puteri România se vede trasă într-o parte și în alta ca pe o foaie de plăcintă. Fiecare o vrea pentru ea. Fiecare veghează ca nu cumva dușmanul s-o ia în brațe. Bietul Prinț se vede obligat la un slalom printr-un hățiș de capricii și interese, de vorbe dulci și priviri chiorîșe. Nici nu mai știe ce să facă pentru a ține dreaptă cumpăna politicii externe a țării. Dacă se depărtează de Turcia, marile puteri sar imediat, acuzîndu-l că vrea să tulbure pacea orientală. Dacă se supune prea mult Turciei, e bănuit că vrea să se rupă de Europa! Dacă se sprijină pe Rusia supără Turcia! Dacă-și ia aliat Turcia, trezește nemulțumirea Rusiei. Marile puteri nu dovedesc nici măcar insolență. Ele sînt mai degrabă băgărețe, ca niște cumetre de mahala. Ion Brătianu nu le place. Prințul se vede obligat să-l schimbe. Cea mai mică agitație în chestiunea evreiască provoacă scandal pe piața europeană. Stupefiată nu e intervenția, ci tutelarea măruntă, în stare să exaspereze prin sîcîială.

Ca și azi, un rol negativ îl au gazetele. Presa străină întreține în jurul României un climat de confuzie și ostilitate. Se lansează zvonuri dintre cele mai aberante, sînt puse în circulație știrile cele mai fanteziste. Imaginea acestei campanii e surprinsă exact de Prințul Carol Anton într-o scrisoare către fiul său, Carol I, din noiembrie 1868:

„«Sînt femeie a căror reputație nu se poate atinge, dar pe care unii le fac obiectul discuțiilor publice, tocmai ca să le strice bunul nume. Așa se întîmplă cu România, ai cărei dușmani și-au propus să-i împiedice dezvoltarea prosperă pe toate terenurile, prin răspîndirea a tot felul de știri false.

După cum, în cele din urmă, cineva poate reuși printr-o ponegrire sistematică să calomnieze chiar pe o femeie virtuoasă, tot așa e și cu România; ești tentat să crezi ceea ce nu este de crezut! Această părere neplăcută și nesigură asupra României se oglindește în toate ziarele europene, și chiar în cabinetele cele mai binevoitoare a prins rădăcini un fel de vagă neîncredere»”.

Și cu toate acestea România se descurcă. Privită îndeaproape, politica lui Carol I, prinț de Hohenzollern, e de un balcanism perfect. Țara joacă din plin comedia supușeniei. Judecată pripit, politica României e de o slugărnicie debordantă. Prințul tresare și se neliniștește la orice grimasă ivită pe obrazul marilor puteri. El pare dispus, în orice moment, să răspundă oricărui capriciu. Ia hotărîri, dă explicații lungi și amănunțite, se plînge că-i înțeles greșit. Se joacă aici o întreagă comedie balcanică. Pentru că, în realitate, România își urmează drumul ei cu încăpățînare. Politica externă e cea a faptului împlinit. Prințul spune ca ei și face ca el. Cînd marile puteri se prind și-o pun de-un tărăboi, el se lansează în mii de scuze și făgăduieli că va îndrepta lucrurile. Firește că, în practică, nu întreprinde nimic. Marile puteri se resemnează. Genială e și fofilarea printre giganții europeni. Prințul știe că Turcia, Prusia, Rusia, Franța, Austria nu se înțeleg între ele. Că fiecare își vrea România sa. De aceea el practică o năucitoare dinamică a alianțelor. România e cînd cu Turcia, cînd cu Rusia, cînd cu Franța. E cu toți și cu nimeni în același timp. Văzînd supărarea unei mari puteri, Prințul se îndreaptă spre adversara ei. Fără nici o problemă. Fără nici un complex. Un exemplu de politică șerpuitoare, vicleană, balcanică pe care ar trebui s-o urmeze și politicienii noștri de azi. Nu de alta, dar vine de la un neamț.