Și, totuși, ilegaliștii comuniști credeau într-un ideal

Anticomunism. După decembrie 1989, propaganda anticomunistă la fel de primitivă ca și cea anticapitalistă, ca toate propagandele anti-ceva, s-a străduit să-i înfățișeze pe ilegaliști, în totalitate, după chipul și după asemănarea politicienilor tranzacționiști: oportuniști, credincioși nu idealului, ci portofelului. Vor fi fost și din ăștia între ilegaliști, nu zic, deși, dacă ne gândim că apartenența la PCR, în interbelic, îți aducea doar belele, e greu de crezut că oportuniștii se înghesuiau să devină comuniști. Că doar nu le-o fi trecut unora prin cap, în timp ce i se mutau fălcile la Siguranță, că va veni o vreme când îl va trimite el la închisoare pe anchetator.

Cei mai mulți ilegaliști au crezut însă în utopia comunistă. Unii pentru că vedeau în ea orânduirea capabilă să curme nenorocirile capitalismului dâmbovițean, corupția, mizeria morală. Aceștia erau intelectuali. Unii dintre ei fii de pricopsiți. Alții au crezut în comunism, pentru că se anunța drept viitorul care le putea schimba destinul de fii de oameni săraci. Erau inteligenți, erau dotați, erau ambițioși. Societatea vremii îi condamna la mizerie. Cum să nu se angajeze într-o bătălie care cerea, înainte de toate, să urăști realitățile dominante ale vremii?!

Credința comuniștilor într-un ideal e sesizată și apreciată de gazetarii vremii, exasperați de oportunismul politicienilor burghezi în serialul „Pe urmele incidentelor de la C.F.R.”, dedicat Grevei de la Grivița, 1933, Nicolae Crevedia surprinde, în „Calendarul” din 23 februarie 1933, o scenă:

„În dimineața de 15 februarie eram la Prefectura de Poliție. În curte aștepta automobilul închisorii Văcărești – duba – pentru a transporta o serie dintre cei arestați în cursul nopții.
După câteva minute, jandarmii escortau spre mașină un convoi de tinere fete care intrară în dubă cu seninătatea cu care ar fi intrat în Rai. Personal – și noi toți care scriem la acest ziar – nu împărtășim, precum se știe, trista ideologie comunistă, care însuflețea anii fragili ai domnișoarelor actualmente la Văcărești, Gestul franc cu care înfruntau destinul lor eronat merită însă mențiunea aceasta”.

Autorul, altminteri bun scriitor, compară imediat consecvența tinerelor comuniste cu șerpuirile tinerelor politicieni burghezi.

În detrimentul acestora din urmă, firește:

„Am cugetat cu amărăciune, în momentul acela, la zig-zag-urile … ideologice pe care le-au făcut în ultimul timp câțiva tineri care și-au făcut studiile în străinătate, pe seama bugetului burghez al Statului românesc, pe care acum îl lapidează în chipul cel mai imund cu chiar plumbul gazetelor guvernamentale”.

Comparația pe care o fac toți oamenii lucizi din epocă. Atât comuniștii, cât și legionarii impresionează în vremurile de relaxare morală, cum sunt cele ale perioadei interbelice. Bolșevicii unui ideal sunt însă o nenorocire prin forță și nu prin exemplul personal. Concluzia lui Nicolae Crevedia pare firească în atare condiții:

„Între oile rătăcite care dorm pe scândurile Văcăreștilor și între junii măgari care – prin atâtea tertipuri ideologice, au ajuns și-n Parlament, cred că se ghicește în care balanță atârnă stima noastră”.

De ce n-ar fi, în aceste condiții, un ilegalist personajul unei capodopere literare sau cinematografice?!

*

Notă. Am găsit prin Caiete un citat din D.D. Roșca, extras și pus deoparte pentru lucrarea pe veci neisprăvită Jurnalul unei obsesii:

„Orizontul spiritual larg şi cîntărirea cu balanţă sufletească prea sensibilă a nesfîrşitelor posibilităţi (posibilităţi inexistente pentru minţile mai rudimentare) paralizează hotărîrile omorînd în faţă acţiunea”.

Voiam să-l folosesc – îmi dau seama acum – în definirea lui Ștefan Gheorghidiu, paralizat în decizii de infinita cumpănire a posibilităților. Acum l-aș folosi pentru a fixa talentul de om politic.