Sindromul de Sărbătoare

Bătrînii de la Azil îşi amintesc îngroziţi de Sărbătorile din iarna lui 1992. Ori de cîte ori le vin în minte acele zile, se cutremură de spaimă. Unii chiar s-au îmbolnăvit. Au făcut ceea ce doctorii numesc Sindromul de sărbătoare. Cum vine duminica sau o altă sărbătoare, îi apucă tremuratul. Cei mai mulţi se pitesc prin colţuri sau se vîră pe sub paturi. Pînă la sărbătorile din anul acela, ei fuseseră liniştiţi. Îşi văzuseră de treburile lor. Se certaseră pe cîte o ascuţitoare. Bombăniseră că s-au săturat de atîta varză. Rîseseră la glumele proaste de la televizor.
Fericirii acesteia i-a pus capăt Crăciunul.
Cu o zi înainte, s-a răspîndit în tot Azilul vestea că de Crăciun vor primi vizita Preşedintelui.
Pe Preşedinte bătrînii din această parte a lumii nu-l ştiau decît de la televizor. Şi cum politica făcea şi aici ravagii, bătrînii erau împărţiţi în două:
Unii pro Preşedinte, alţii contra.
Spre deosebire de alţii, ei n-ajunseseră însă să se bată. Se mulţumeau să se înţepe reciproc ori de cîte ori Preşedintele apărea pe micul ecran.
De astădată auzind că vine, se luaseră la bătaie.

Urmînd exemplul Preşedintelelui, dădură năvală în Azil demnitari, lideri de partide politice, jurnalişti de prestigiu şi vedete din show-bizz.
Fiecare vizită însemna ţinută de sărbătoare, voie bună, dar mai ales îmbrăţişări, pupături, fotografieri cu oaspetele.
Mulţi intrară în spital după aia, extenuaţi de efort.