Sîngeroasele confruntări din Exil pentru paralele americanilor

Întrebare. Cine reuşeşte să ducă pînă la capăt cartea lui Andrei Hrebenciuc Iluzia – erou şi antierou în crizele economice, editura Corint, 2010, după un somn straşnic, pentru a-şi recupera forţele intelectuale cheltuite prin străbaterea unui text cu multe abstracţiuni, se întreabă, în mod firesc, ce fel de carte a citit.

Autorul Prefeței, prof. univ. dr. Moisa Altar, răspunde prompt:

„Andrei Hrebenciuc abordează criza economică de azi despre care toate clişeele gazetăreşti spun că zguduie lumea cu mijloace interdisciplinare. Asta explică dificultatea de a fixa cartea într-un gen. E o carte de economie, dar şi una de filosofie, morală, istorie, ba chiar şi de matematică.

Iluzia pe care autorul ne-o arată cu degetul chiar din titlu e iluzia omului că poate stăpîni fenomenele din natură şi societate şi, prin asta, fenomenele din economie.
Criza economică de azi îşi are astfel una dintre cauze în trufia omului de a crede că poate stăpîni lumea prin metode raţionale.”

*

Varianta. Pentru că m-am angajat să dau dosarul Historia pe februarie, trag din greu la studiul De la conturile lui Ceauşescu la Fondul lui Antonescu. Despre excrocheria căreia i-a căzut victimă Fondul Naţional, creat de Mareşal în 1944 pentru ca elita moldo-valahă să aibă bani peste hotare, după venirea ruşilor, aveam deja un eseu de cîteva file şi mai multe fişe. Ideea de a extinde cercetările s-a născut din nevoia de a explica, în eseul Varianta Mareşalului Antonescu, relaţia dintre Rege şi Conducător. Vorbind de Fondul Naţional la interogatoriul din 1946, Mihai Antonescu se referă în cîteva rînduri, şi la solicitarea Majestăţii Sale ca din acest Fond să i se pună şi Lui deoparte. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că relaţia dintre Mareşal şi Rege nu era atît de rea cum a încercat Mihai s-o înfăţişeze în numeroasele variante ale aşa-ziselor sale Memorii de după 1948.

Studiul despre Fondul Naţional mi-a dat de furcă şi pentru că am uitat complet ce-am citit despre el şi n-am fişat la vremea respectivă.
Socotisem iniţial să-l introduc în Varianta Mareşalului sub forma unei anexe explicative. Cum a ajuns la peste 70 de pagini, îmi dau seama că va fi complicată introducerea în eseu a unei asemenea burţi.

Lectura sau relectura cărţilor dedicate exilului, m-a întărit, în următoarele convingeri, ivite încă de pe cînd mă apucasem serios de aventura Fondului Naţional:

a.) Mareşalul se dovedeşte încă o dată un personaj de excepţie.
În 1944, cînd ruşii băteau la Porţile Moldovei, aşteptînd să le deschidă Majestatea Sa, Mareşalul se gîndea cum să pună la adăpost cît de cît elita românească. Nu i-a trecut prin cap o clipă să fugă din ţară şi, mai ales, să pună bani deoparte pentru el.

b.) Manglitorii Fondului – Costantin Vişoianu şi Al. Cretzianu – au făcut parte din Conspiraţia de la Externe.
Cei pe care Pamfil Şeicaru îi aşeza sub sintagma Putregaiul de la Externe erau din aceeaşi brînză ca şi cei din Camarila lui Mihai I: juni de bani gata, fără căpătîi, nu proşti, dar care şi-au folosit inteligenţa pentru binele lor personal.
Scandalul Fondului Naţional petrecut după 23 august 1944, confirmă retrospectiv dreptatea morală a Mareşalului în faţa conspiratorilor fără ţară şi fără Dumnezeu.

c.) Luptele din exilul românesc ar friza ridicolul, dacă n-ar fi în ultimă instanţă, sîngeroase confruntări pentru paralele americanilor, chiar dacă aceştia le dădeau cu ţîrîita.

*

Scriam pe 6 iunie 2014. Marele ghinion al Elenei Udrea: Nu-i PSD-istă!

Elena Udrea și-a anunțat candidatura le șefia PMP. Nu m-a surprins. Cum nu m-au surprins nici două fapte de presă, ivite din anunțul Elenei Udrea.

1. Știrea a devenit Breaking news pe site-uri și televiziuni.
2. Talibanii de Dreapta, cei care au o influență decisivă asupra politicienilor de Dreapta, s-au grăbit să-i administreze ghionturi.

Despre rolul nefast din punct de vedere electoral al celor pe care i-am poreclit – încă de pe vremea CDR-ului – talibani, am mai scris. Excepționali în redacții și cafenele, mai nou pe blog și Twiter, talibanii sunt zero absolut cînd vine vorba de România reală. Dacă te-ai lua după ei, Ion Iliescu ar fi trebuit împușcat încă din ianuarie 1990, iar PSD-ul șters de pe fața pămîntului politic postdecembrist. Din nefericire pentru ei, Ion Iliescu a cîștigat de două ori Președinția, iar PSD s-a manifestat electoral drept cel mai puternic partid din România. – Bine, bine – vor spune cititorii – dar Traian Băsescu? Uite, el a cîștigat toate bătăliile electorale, deși a fost sprijinit de talibani. – Da, voi răspunde eu, dar Traian Băsescu a cîștigat toate bătăliile electoralele tocmai pentru că n-a ținut cont de talibani. Tot ce spun talibanii și talibănițele despre Elena Udrea e corect. Numai că Elena Udrea nu va cîștiga în veci o bătălie electorală dacă ține cont de indicațiile talibanilor și talibănițelor. Pentru a cîștiga bătăliile electorale, Elena Udrea trebuie să țină cont numai și numai de România reală. Știți care-i marele ghinion al Elenei Udrea? Că nu-i PSD-istă! Dacă ar fost PSD-istă și nu politiciană de Dreapta, unde talibanii își impun normele lor, prea rigide pentru România reală, Elena Udrea n-ar fi avut nici o problemă să ajungă chiar șefa PSD.