Slăbiciunile politicianiste de acum nu diferă de cele de acum un veac

Am făcut ce-am făcut și m-am trezit citind cu toată seriozitatea romanul lui Cezar Petrescu „1907”, tipărit în trei volume (1937,1938, 1943) la Editura Cugetarea. Și-au spus cuvîntul două cauze:
1) Lectura-viciu, nărav din copilărie și de care nu mă pot dezbăra nici acum, cînd viața mă obligă la lecturi exclusiv interesante.
2) preponderent gazetăresc romanul lui Cezar Petrescu îmi oferă o imagine ațîțătoare a României din anii 1906-1907, cu deosebire în planul politicii și al lumii înalte.

Un document solid în acest sens mi s-au părut paginile despre debutul sesiunii parlamentare 1906-1907. Istoria ne convinge că la guvernare se află Partidul Conservator, prin premierul George Gr. C. Cantacuzino. Formațiune a marilor proprietari de pămînt, partidul Conservator se confruntă de cîtva timp cu dizidența creată de Take Ionescu. De altfel, în ianuarie 1908 grupul dizident se va transforma în Partidul Conservator-Democrat.

Însoțind personajul întruchipat de senatorul independent Iordache Cumpătă, binecuvîntat cu permisul de latifundiar de treabă, Cezar Petrescu folosește prilejul primei zile a sesiunii pentru a surprinde o realitate tipică momentului respectiv – trecerea de la un partid la altul:

„Mai trecea un stîlp al vechilor conservatori, la Tăkiță gură de aur, cum îl numeau gazetele pe ministrul finanțelor și al excedentelor, îngreuind astfel balanța de partea celor care primeneau țara, ca vechilii și arendașii ministrului Mendăl. Mai capitula alt suflet șovăielnic, boier scăpătat, cu datorii și familie grea. Se mai punea la cale trecerea unei organizații județene, cu steagul închinat.”

Deși scris în 1937, romanul lui Cezar Petrescu exprimă opțiunea autorului pentru marii latifundiari, bociți ca victime ale arendașilor evrei, cînd, în realitate, ei erau victimele propriei iresponsabilități. În loc să se ocupe de moșii, preferau să le arendeze pentru a putea prăpădii banii la Nisa sau Monte Carlo.

Saltul peste noapte de la o convingere la alta, de regulă net opusă primei, dă naștere unei alte realități – suspiciunea din propriile rînduri.
Un lider conservator mai modern – Jack Medoveanu – își permite la un moment dat să-l laude pe P.P. Carp, Șeful Junimiștilor,  adversari politici ai Conservatorilor. Unul dintre cei din jur, Laurențiu Saranda, tresare imediat:

„ – Înclini spre dînsul? Întreabă Laurențiu Saranda, bănuitor, ca după moravurile unui tip cînd trecerile dintr-o tabără în alta se săvîrșeau prin surpriza peste noapte. Răspunde, traditorre! Traditorre! …”.

Pentru restabilirea ordinii zguduite de Răscoală, Suveranul aduce la Putere, în 12 martie 1907, Partidul Național Liberal, aflat pînă atunci în Opoziție. Cezar Petrescu notează cu sarcasm influența acestor schimbări asupra atmosferei din București. Pînă atunci dominată de veștile despre Răscoală, atmosfera de acum stă sub semnul agitației politicianiste:

„O întoarcere pe pămînt a adus doar demisia guvernului și lista celui nou. Nu din pricina vreunui mai adînci nereguli. Ci din datina veche a tîrgului în care bucuria cea mai cu nesaț așteptată de norod, a rămas tot schimbarea Domnilor.

Îndată zvonurile peripețiilor tragice de la sate s-au răcit, au trecut pe al doilea plan, încălecate de alte mai actuale și senzaționale probleme: numirea de secretari generali, inspectori, prefecți, polițai, toată primeneala de demnitari mai mari sau mai mici, fără de care o schimbare de guvern nu și-ar fi avut nici rost, nici haz”.

Acțiunea romanului se petrece în iarna lui 1906, primăvara lui 1907. Cu un secol și ceva în urmă, scena politică a României mici se definea prin prăbușirea partidelor în urma dizidențelor interne, trecerea peste noapte de la un partid la altul, alintată de beneficiarii gestului ca revelație doctrinară și denunțată de adversari ca trădare și schimbarea întregii administrații ca efect fatal al schimbării guvernului.

Azi, viața politică internă cunoaște aceleași realități. Ori de cîte ori vine vorba de năravurile politicianismului moldo-valah, persoanele cu Bac-ul luat din prima, fac trimitere la I.L. Caragiale.
Slăbiciunile politichiei românești au fost sesizate însă de toți marii scriitori români. Pentru a cunoaște în profunzime viața politică de azi trebuie neapărat să-i recitim pe clasicii literaturii noastre!