Soluția Mareșalului Antonescu

După decenii de strivire a mareșalului Ion Antonescu sub compresorul propagandei comuniste (cu mici nuanțării în anii Ceaușescu), primii ani postdecembriști au creat cadrul pentru o evaluare cât de cât apropiată de adevăr a fostului conducător al României. Documentele scoase la iveală sub acest semn au contribuit masiv la limpezirea actului de la 23 august 1944. S-a stabilit astfel că mareșalul Ion Antonescu începe negocieri cu URSS (la indicațiile Aliaților) în vederea semnării Armistițiului prin intermediul ambasadoarei sovietice în Suedia, Alexandra Kollontai. Aceasta era canalul oficial folosit de ruși pentru tratative cu țările satelite Germaniei.
Ne-o dovedește faptul că și finlandezii au negociat cu Moscova via Stockholm.

Cum era de așteptat, rușii puseseră României condiții grele. Experiență Finlandei ne arată însă că erau condiții maximale. S-a văzut asta în cazul Finlandei. Deși a sperat până-n ultimul moment într-un Armistițiu iscălit cu Puterile Occidentale, mareșalul Antonescu luase în calcul desfășurarea de negocieri în timp ce Armata Română ar fi opus rezistență pe Linia Focșani-Nămoloasa. Cu această opțiune merge mareșalul la Palat în după-amiaza lui 23 august 1944, așa cum ne arată însemnările făcute de el pe o agendă găsită în camera de timbre a lui Carol al II-lea, unde-l închiseseră conspiratorii. Regele și comuniștii aleseseră încă o altă soluție: Armistițiul imediat și fără nici o negociere! Argumentele poziției regale: nu se mai putea aștepta, nu se mai putea face nimic, frontul era spart, rușii se îndreptau spre București. Era un altfel de a spune unei Capitulări fără condiții. Argumentele lui Mihai se bazau pe cele spuse de militarii din jur, în frunte cu C. Sănătescu. Așa se explică uriașa diferență dintre Finlanda și România. Finlanda a semnat Acordul cu Moscova în timp ce Armata Roșie era ținută la respect. România l-a semnat după ce întreg teritoriul național fusese ocupat de rușii fără a trage un foc de armă, rezultat al Loviturii de stat de la 23 august 1944.

Din acest punct, discuția se poate relansa. Ea are drept subiect chestiunea dacă rezistența preconizată de mareșal ar fi fost o soluție mai proastă decât cea a Capitulării fără condiții. Autorii Loviturii de stat susțin că oricum rușii ar fi trecut peste Linie și că astfel România ar fi dispărut după hartă. Aveau de ales, așadar, între niște iluzorii îmbunătățiri ale condițiilor de armistițiu și dezastrul național. Adepții formulei preconizate de mareșal susțin, la rându-le, că, în condițiile verii lui 1944, Armata României rezistând (ei cred că putea rezista), rușii s-ar fi așezat la masa tratativelor. Presați de realizarea obiectivului strategic: avansarea rapidă spre Berlin. Firește, lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut. În Istorie nu există Dacă. Totuși, având acum toate datele, ne putem pronunța asupra fiecăreia dintre cele două soluții. Soluția mareșalului are un enorm avantaj în fața posterității. N-a fost transpusă în practică. Drept urmare, pe seama ei putem face o sumedenie de speculații. Dintre toate ipotezele, una e mai mult decât teză: e axiomă. Soluția mareșalului ar fi beneficiat de rigoare.    N-ar fi fost vorba în niciun caz de improvizație Armata, țara s-ar fi așezat în dispozitivul comandat de la București.

Poate că România ar fi fost, totuși, comunizată până la urmă. Poate că n-am fi dobândit Basarabia și Bucovina. Dar uriașele pagube umane și materiale, generate de soluția comună Rege – Comuniști mai mult ca sigur n-ar fi avut loc. Și soluția aplicată în practică are un avantaj asemănător. Nu i se poate contrapune o altă soluție, decât sub forma unui joc pur intelectual. În niciun caz însă n-o putem judeca așa cum fac unii, punând în balanță situația virtuală a lui Ce s-a fi întâmplat, dacă tânărul Rege n-ar fi tăiat nodul gordian. Pe un asemenea drum de țară se pot broda tot felul de catastrofe în stare, desigur, să contracareze dezastrul improvizației.

Știam acum cât de scump a fost plătită soluția Rege-Comuniști: România a fost ocupată militaricește de ruși, Moscova ne-a impus un Armistițiu cumplit, 130.000 de soldați români au fost luați prizonieri după capitularea fără condiții la 23 August 1944. Luptând alături de Rusia, România a pierdut 50% din totalul de 19 divizii angajate. Soluțiile, pe care le știm acum, în mod cert, trebuie raportate la realități. Și de aici, de la ce s-a întâmplat, trebuie să pornească o discuție serioasă despre Actul de la 23 august 1944.