Somnul democrației naște autocrați

Departe de mine intenția de a da lecții de democrație, fiindcă știu că majoritatea cititorilor sunt familiarizați cu fenomenul democratic și știu cu mult mai multe decât mine, care mă (men)țin undeva departe de politică, legi și guvernare. Dar și eu mă aflu în barca celor mulți, din care se văd lucruri care mă fac să mă întreb – atât cât ne mai stă la îndemână dreptul de a întreba – și să încerc să pricep… încotro mergem. Quo tendimus, noi și democrația? Ne mai aflăm pe același drum sau căile ni s-au separat de mult, fără să ne dăm seama, în nebuloasa prin care bâjbâim de ceva vreme? Încerc să ating doar punctele nevralgice, acelea care mă dor pe mine, fără pretenția că aș putea epuiza vreodată vastul subiect.

Pe cât de simplă pare definiția democrației, pe atât de încâlcite îi sunt formele de manifestare. Orice copil știe ce este aceea o democrație. Însuși cuvântul extras din limba poporului rămas în istorie drept izvorul și leagănul democrației pe planetă ne-o spune: Este „o formă de organizare și de conducere a unei societăți, în care poporul (demos) își exercită puterea (kratos)”. Altfel formulat, toți cetățenii, de la mic la mare, au aceleași drepturi, obligații și șanse. Și, ca să demonstreze că nu e doar o glumă – macabră! –, statele care se autodefinesc democratice au înscris acea apoftegmă chiar în legea fundamentală, în Constituție. Așa se face că statele democratice sunt implicit state de drept. Asta teoretic, fiindcă în practică lucrurile decurg cu totul altfel, după cum prea bine știm. Dar, în lipsă de altceva, și teoria e bună, așa că, să nu ne revoltăm chiar de la început și să mergem totuși mai departe. Cine știe, poate mai dăm și de alte forme de „democrații” în afară de democrația teoretică.

Spuneam că toți cetățenii au aceleași drepturi. Despre ce drepturi este vorba? Păi, despre dreptul la viață, sănătate, religie, proprietate, muncă, libertatea personală, educație, propria opinie și exprimarea aceleia, dreptul de a se întruni și de a protesta, de a alege și de a fi ales, dreptul presei – „a patra putere în stat” – de a fi liberă și de a controla acțiunile statului (!) și tot așa.

Democrația înseamnă existența mai multor partide. Câte? În orice caz mai multe, fiindcă un partid unic ar însemna altceva. Ceea ce nu vrea să însemne că nivelul și calitatea unei democrații ar fi direct proporționale cu numărul de partide politice. Puzderia de partide și de culori politice – mai multe decât ale curcubeului – par să reflecte mai degrabă haosul din societate și să alimenteze debusolarea alegătorilor decât să confere stabilitate și să-i reprezinte pe toți. Democrația nu trăiește din fărâmițarea partidelor zdrobite de propria nevolnicie, ci din închegarea unora care să-i reprezinte pe cei mulți și a căror coloană vertebrală să nu cedeze sub greutatea sponsorilor.

Dar să vedem – de curiozitate – și obligațiile „comune” ale cetățenilor democrați și democratici adepți și aparținători ai acelei forme evoluate de conducere a societății. Una dintre ele este cerința de a manifesta toleranță față de cei care sunt „altfel” și față de opiniile, religia, culoarea pielii, obiceiurile și tradițiile acelora. Uneori se menționează și obligația de a merge la școală și de a-ți educa copiii ori de a absolvi serviciul militar. Întotdeauna se vorbește de obligația de a respecta legile (aceleași pentru toți!), de a nu-ți denigra țara și guvernanții – aleși democratic –, de a plăti impozite (aceleași pentru toți!), de a merge la vot și de a-ți exprima alegerea și multe altele. Da, știu, unii ar putea zice că multe dintre ele nu-și află locul decât pe hârtie, ba mai mult decât atât: unele drepturi se bat cap în cap cu obligațiile și viceversa. Ori am dreptul la vot, ori sunt obligat s-o fac? Am dreptul să merg la școală sau sunt obligat prin lege? Și dacă cei aleși de mine schimbă legile peste noapte și îmi anulează orice drept, sunt obligat sau nu să le respect?

Să nu ne lăsăm intimidați nici de această dată și să mergem, totuși, mai departe. Prima lecție pe care o învățăm este aceea că… democrația nu este ceea ce pare sau se dă a fi. Cum vine asta? Ei bine, s-a dovedit că ea are mai multe fațete, atât teoretice (idealiste) cât, mai ales, practice. Cel mult putem vorbi de asemănări, de lucruri comune unora sau mai multora. În rest, fiecare cu… democrația lui. Aflăm că acele lucruri comune se referă la separarea puterilor în stat, la existența unei Constituții, la proclamarea legilor și ordonanțelor proprii, sisteme pluripartite și alegeri libere și, câteodată, și la referendumuri, prin care se cere părerea gloatei, de care, însă, nu se ține totdeauna cont. Cât privește marile sisteme democratice, acelea se reduc la… trei. În funcție de cine și ce are de spus cui, vorbim de democrația directă (Elveția), prezindențială (Franța ori SUA) și parlamentară (Marea Britanie, Germania). Așadar, într-o democrație zisă reprezentativă, cum este cazul ultimelor două, cetățeanul cu drept de vot își alege idolii care să-l reprezinte la luarea deciziilor, el însuși nefiind înzestrat cu dreptul de a o face. Nu și dacă nu trăiește într-o democrație directă, unde poporul își spune cuvântul la fabricarea legilor, cel puțin a celor importante. În celelalte democrații, lucrurile se cer rezolvate repede, fiindcă nimeni nu are timp să stea să explice și să aștepte părerea poporului. Asta ar merge, poate, într-un cătun cu câteva zeci de case, dar nu într-un stat cu zeci de milioane de cetățeni. Ar dura o veșnicie. Tocmai de aceea se „sacrifică” aleșii precum președintele sau parlamentul. Că doar tot din vox populi provin și ei!

La urma urmei, nici în Grecia antică nu stătea nimeni să-i instruiască pe alegători și să-i lămurească despre ce era vorba, chiar dacă de acolo a izvorât puterea populară. Clar, stăpânea voința poporului, dar cine compunea de fapt acel popor și ce fel de „aleși” urma el să aleagă? La o privire mai aprofundată, observăm că poporul nu era compus din femei și nici din sclavi, tineri (sub 30 de ani) sau străini, ci din persoane preselectate. Ce-i drept, uneori aleșii puteau proveni chiar și din rândul alegătorilor, dar oare nu cumva și atunci, ca și astăzi, dacă se nimerea printre ei și un om de omenie, era înghițit cu fulgi cu tot de ceilalți?

Unde mai pui că niciuna dintre formele democrației nu e atât de pură pe cât vrea să fie, ci toate îmbracă mixturi de culori și nuanțe din cele mai diverse. Totul pare construit conform devizei „De ce simplu, când se poate și (foarte) complicat?”. În fond, de ce atâta complexitate? Servește ea adaptării la caracteristicele țării și populației respective sau mai degrabă aleșilor? Sau merge și mai departe și se mulează și pe idealurile celor din spatele cortinei, a trăgătorilor de sfori, tot mai înveterați? Cetățeanul vrea simplitate, vrea să trăiască în pace și vrea o direcție clară de la A la B. Pentru asta și-a predat puterea și a pus-o în mâna care i s-a întins promițător. Cu greu se poate decide între atâtea promisiuni care-l asigură de orice înainte de a merge la urne, inclusiv că va deveni un mic dictator. Culmea este că democrațiile, fie ele burgheze sau proletare, și-au ales drept sinonim termenul diametral opus: „dictatură” – dictatura burgheziei și respectiv a proletariatului. Să spunem că pe-a burgheziei o mai înțelegem, dar peste cine să dicteze proletariatul, când clasele sociale fuseseră desființate?!

Într-o democrație, se spune, voința majorității se impune, iar minoritățile se bucură de protecție. Toți vehiculează celebra replică, de la simplul cetățean dus cu pluta și până la cel mai înalt rang de politician uns cu toate alifiile. Așadar, oricum am da-o, de dictatură (alții se folosesc de termeni mai puțin fioroși: putere, autoritate) tot nu scăpăm. Unii tot dictează peste capul altora. Ceva îmi spune că acel dictat nu poate veni decât din partea unei minorități asupra majorității și nu invers. O minoritate care se detașează de majoritatea pe care – chipurile – o reprezintă, de îndată ce se instalează în fotoliu, de unde se pune pe debitat formule magice și pe îngânat cântece de leagăn menite să adoarmă electoratul. La nevoie fac și pe cioclii dezbinării, strecoară zâzanie și născocesc povești despre minorități (religioase, etnice, sexuale, nevaccinate sau radicalizate) care vor să-și impună punctul de vedere și să subjuge majoritatea, așa cum s-a întâmplat recent cu… scepticii vaccinali, de pildă.

Toate astea sunt griji colective pe care cetățeanul democratic se așteaptă să le lase în cabina de votare și să se dedice apoi celor personale. Să-și vadă de viața lui și a familiei fără alte întreruperi decât o dată la patru, cinci ani. Să poată dormi liniștit, știind că la căpătâiul său veghează… democrația. Nimic mai fals!, strigă realitatea, zgâlțâită și ea din temelii de forfota și colcăiala furibundă a aleșilor, cu scopul de a păstra cât de cât intactă iluzia de democrație. La nevoie – electorală și nu numai – se fac frate și cu cei mai siniștri dictatori. Și dictatorii sunt buni la ceva. Te poți gudura pe lângă ei și obții tot ce-ți poftește inima și urna. De la petrol și gaze la scurgerea de informații insidioase și insinuante. Unde să găsești o sursă mai potrivită de profit?! Cel mai bine îți extinzi și îmbogățești „cunoștințele” în afara propriilor granițe democratice, de mult spoliate de resurse de tot felul. Mai ales că trebuie să te gândești și la timpul de după… politică. Atunci când vei ajunge un ilustru necunoscut. Cine să-ți ofere un loc de muncă pe măsura (in)competenței de care dispui? Așa că tragi cu ochiul și urechea și exersezi în cântece de leagăn pentru populația ce se complace în ideea de democrație, fără să bănuiască cât de utopică este!

Să fi evoluat democrațiile de-a lungul secolelor? Greu de spus, la câte somnifere li se administrează unora și la cât de îmbuibate sunt altele! Sunt pregătite popoarele democratice pentru a da piept la o adică cu dictatura? Ce rost ar avea? Pentru ce ar trebui să facă față unei eventuale dictaturi/autocrații, atunci când trăiesc într-o democrație și sunt răsfățate de propagandă și marketing în egală măsură? Nici măcar nu-și pot imagina așa ceva! Sigur, ar putea citi cărți despre dictatură și dictatori, s-ar putea informa, dar… ce să facă cu astfel de noțiuni abstracte? La ce bun să știe cum trăiesc alții, când ei… Rafturi goale? Raționalizare? Interzicere? Ce-s astea?

La începutul lui aprilie 2022, Institutul V-Dem de la Universitatea Göteborg, Suedia, institut care se ocupă cu evaluarea diverselor forme de democrație, și-a publicat raportul anual pe 2021. Lista democrațiilor este elaborată de 3.700 de experți din 180 de state. În 2022 s-a ajuns la concluzia că Austria a reușit „performanța” de a coborî cu o treaptă pe scara democrației, de la democrație liberală la democrație electorală. Ce înseamnă asta? Că, deși alegerile sunt libere și corecte, controlul puterii din partea justiției și a parlamentului e unul slab și ineficient. Într-o democrație liberală veritabilă, instituțiile democratice de bază sunt foarte eficiente și funcționează sub forma unui stat constituțional puternic, cu separarea puterilor, capabil să protejeze cum se cuvine drepturi civile și minorități. O palmă pe care democrația și-a dat-o singură, permițându-și prea multă libertate în a gestiona libertățile cetățenilor. Acum se află undeva în vecinătatea unor state precum Ghana, Armenia și Bolivia, țări care au ajuns acolo urcând de pe treapta autocrațiilor electorale. În general, nivelul democrației în 2021 a scăzut la nivelurile din 1989, potrivit raportului. Democrațiile liberale se află în cădere liberă peste tot în lume. După ce au atins apogeul în 42 de țări, în 2012, au coborât acum la cel mai scăzut nivel din ultimii 25 de ani.

Democrația implică, din păcate, mult mai multă responsabilitate din partea cetățenilor decât o face dictatura. Dictatura te absolvă de folosirea creierului, precum și a altor bunuri din dotare. Pe toate le oferi la schimb… protectorilor. Celor care te feresc de relele care te amenință – sau nu –, drept mulțumire că te scutesc de a mai fi vigilent. Democrația e extrem de obositoare. Mereu te obligă să iei decizii și să fii cu ochii în patru, ca nu cumva cei pe care i-ai ales cu bună credință să nu se țină de treaba colectivă și să se ocupe de treburi individuale. Dacă te culci pe-o ureche, confundând democrația cu libertatea de a înjura guvernanții în gura mare, fără să fii arestat, riști să te trezești în autocrație (a despoților, a presei, a concernelor, a digitalizării… nu contează). E obositoare și pentru cei de la cârmă, mereu preocupați să nu zgândărească prea tare democrația iluzorie și să-și mențină pozițiile.

Concluzia e clară: O democrație nu-și poate permite să doarmă. Cu cât se dorește mai autentică, cu atât i se solicită mai multă vigilență. E cazul să confundăm capitalismul cu democrația? Ar fi o mare greșeală. E greu să înveți ceva când repurtezi o victorie după alta! Se vede asta la „oamenii de succes”. La fel de greu le este pesemne democrațiilor să învețe din sațietate și îndestulare. Dar din înfrângeri? Adevărații oameni de valoare par să fi învățat câte ceva din ele. Atunci tot mai există o licărire de speranță pentru democrații. Având în vedere câte lovituri le-au fost aplicate și câte răni le-au fost provocate numai în ultimii doi ani, cine știe, poate să se mai trezească câte una din somnul cel de moarte. Să sperăm că nu toate îl vor dormi pe cel de veci.