N-a auzit în viaţa ei de România, cum nici eu n-am auzit de Trinidad-Tobago, decît cînd e pe acolo vreun scandal cu halirea unui turist alb rătăcit într-un trib care n-a descoperit încă fierul. În străinătate, cînd nu ştii ce să răspunzi, zîmbeşti. Simţind că n-a fost convingătoare, tipa mă ia de umeri. Prieteneşte. Sau, mai ştii?! poate ca un avans erotic. Oricum, cine n-are habar despre ce-i vorba, ar putea crede că sîntem amîndoi din acelaşi sat, ba chiar şi de pe aceeaşi uliţă, şi că ne-am întîlnit întîmplător tocmai la Berlin.
După momentul surîsului, juna ajunge la concluzia că trebuie să-mi dea o mînă de ajutor:
Îmi alege bricheta cea mai făţoasă, verifică flacăra cîtorva, îmi ia banii, îmi dă marfa. Zîmbindu-mi fără oprire, ca un robinet defect, din care curge o şuviţă de apă. Ajuns afară, descopăr secretul acestei amabilităţi excepţionale:
Mi-a luat dublu decît preţul real, şi nu mi-a dat chitanţă.
La Geneva, păşesc într-un Change, să schimb euro în moneda naţională. La Casierie un latino-american vesel, lucru mai puţin obişnuit de dimineaţă în Elveţia. După ce-i dau paşaportul, se apucă de tot felul de comicării. Se face că-l scapă, mi-l întinde şi apoi îl trage înapoi. Că se poartă astfel cu mine nu-i de mirare. Mă simte ca fiind de-al lui. Un amărît ca şi el. Nu riscă nimic. Ştie că nu-l voi lua de sus, că nu voi face scandal. De mirare e reacţia mea. Zîmbesc cu gura pînă la urechi în loc să-l pun la punct.
În trenul Geneva-Zurich urc la etajul vagonului de clasa a doua. Prin deschiderea uşii cu bufnitură, îşi face apariţia un vînzător ambulant de băuturi şi gustări pentru călătorii cu trenul. E un filipinez mic de statură şi negricios. Împinge căruţul ca pe un vagonet de mină în pragul restructurării. Pînă la Zurich reuşeşte să treacă încolo şi încoace de mai multe ori prin dreptul meu. De fiecare dată se opreşte şi, tot numai un zîmbet familiar, îmi oferă fel de fel de fleacuri. Nu încape vorbă că-i un proaspăt emigrant. Vorbeşte un amestec de franceză, germană, engleză, condimentat cu picături de esperanto.
Cînd îmi dă sticla de oranjadă, se face c-o scapă jos. O prinde însă din zbor, rîzînd, cu gura pînă la urechi.
Rîd şi eu.
Ca între noi, emigranţii!
1 2
🙂