Specialiști în fard. Adevărul din spoială

Oamenii din jurul nostru, chiar și eu, deși conștientizăm că e mult mai benefic, feeric și idilic să trăim cu sufletul, cu inima, ne consumăm în lupte interne și ne mobilizăm mintea.
Frica de a nu fi descoperiți, teama de a pierde controlul în relațiile cu ceilalți, nu ne dă voie să fim noi.

Nu mai știm cum suntem cu adevărat, pentru că alegem să construim ziduri în jurul inimii noastre, că, pe lângă măștile chirurgicale, purtăm propriile noastre măști, nevăzute și nesterile. Ne e teamă de oameni, ne e teamă să ne deschidem porțile sufletului pentru că refuzăm consecințele, ne temem de dureri, de răni. Devenim sceptici la tot ce ni se oferă și ne creăm lumi iluzorii dacă avem curajul să lăsăm să ne pătrundem în inimă.

Ceea ce ar trebui să știm e că iluzoriu e ce trăim zilnic, singurul adevăr îl trăim cu inima.
Ne asumăm din ce în ce mai puțin și ne simțim mai puțin împăcați cu noi înșine, iar atunci ajungem la un punct sensibil începem să ne photoshopăm viața, să ne-o imaginăm cum am fi vrut să fie, nu cum este.
E ca și cum dăm vina pe fotograf că nu am ieșit bine în poză.

Am devenit specialiști în fard! Ne fardăm și până la colțul străzii, ne prefacem fericiți, împliniți, mimăm râs și veselie, însă, ajunși în liniștea casei, ne trăim dramele și nu vrem să acceptăm că avem partea noastră de vină și dăm vina pe iubit, pe mamă, pe tată, pe prieten, pe colegul de muncă, pe șef, pe absolut oricine și orice, pentru dramele noastre.

Avem o singură viață, avem oameni lângă noi pe care îi iubim, avem educație și etică, chiar și bun simț, atunci de ce nu ne bucurăm de toate acestea?
Hai să nu mai trăim în spatele statusurilor și a like-urilor, hai să nu ne mai photoshopăm viața, să nu mai cerem totul de la oamenii de lângă noi, să oferim și noi, să nu credem că doar noi suntem centrul universului, că suntem miezul din cercurile de prieteni, să nu mai gândim că pentru partenerul de viață suntem ceea ce putea să îi ofere viața mai bun.

Ce frumos ar fi să spunem vorbe frumoase, să complimentăm oamenii, dar fără interes ascuns, să reușim să ne bucurăm de statusuri și să ne dăm like și la lucruri reale, ce bine ar fi să fim mai înțelegători, să fim mai empatici și altruiști.

De ce considerăm mereu că problemele noastre sunt cele mai importante și ne supărăm dacă ni se pare că nu primim considerația necesară? Pentru că este mult mai ușor să întorci spatele, să pleci, să te desparți prin mesaje pe WhatsApp, să îți arunci vorbe grele pe rețele de socializare și nu prin căi normale de comunicare, pentru că e mai greu să gândești de două ori și să tai o singură dată. Orice este mai facil decât o asumare, decât o recunoaștere a unor merite sau a unor defecte. E mult mai ușor să renunți și nu să construiești, e mai ușor să judeci decât să aprofundezi și să găsești esența durerilor, trăirilor, mâhnirilor, este atât de lesne să jignești și tare greu să ajuți.

Peste tot plutește un aer de nemulțumire, de temere și tristețe, peste tot vezi oameni cu probleme, cu griji, cu necazuri, fie că e vorba de probleme personale sau legate de locul de muncă. Cu toate acestea, nu ne dorim să facem nimic să schimbăm. Nu căutăm decât să scormonim în trecut și să reînviem supărări de sute de ani, fără să socotim și cele câteva sute de lucruri bune, ne supărăm pe familii, pe iubiți, pe prieteni pentru motive de o banalitate asurzitoare. Devenim malefici la capitolul egoism și orgoliu. Toate acestea ne fac să ne îndepărtăm de esența vieții, de iubire, de comunicarea armonioasă și să ne ascundem în spatele rețelelor de socializare, unde vrem să dăm impresia că suntem fericiți, iar viața reală e un șir lung de lacrimi, de durere, de neputință.

E mult mai ușor să ne fardăm decât să ne acceptăm ridurile, e mai ușor să photoshopam decât să îl lăudăm pe fotograf. Oare când vom accepta că inima, că profunzimea sentimentelor ce le purtăm în sufletele noastre, nu sunt conspirații și nici slăbiciuni, nu sunt rușini ce nu trebuiesc divulgate și de care să ne temem?