Stalin: „Oamenii nu-și amintesc decît de cei care i-au trimis pe alții la moarte”

Putere. Am terminat Ne întîlnim la Judecata de Apoi, editura Univers,1992, cartea lui Petru Dumitriu. Am citit-o pe vremuri în varianta franțuzească, Rendez-vous ou jugement dernier, Seuil, 1961. Petru Dumitriu descrie în acest roman cu cheie (unele personaje mi-au fost identificate înainte de 1989 de Vladimir Tismăneanu, pe vremea cînd colabora la Viața studențească) motivele fugii sale din țară. Dincolo de o supărătoare siluire a omenescului personajelor pentru a-i ieși autorului pasiența, romanul autobiografic ridică o problemă complicată:
Petru Dumitriu era un mare scriitor, cel mai mare la vremea fugii și, după părerea mea, cel mai mare prozator al tuturor timpurilor românești.

Lucrăturile dușmanilor, posibile pe fondul Înghețului de după Revolta de la Budapesta, cînd Hrușciov caută să contracareze antistalinismul încurajat chiar de el, vizau postul de șef al editurii. Indiscutabil, era un post care-i aduceau lui Petru Dumitriu ceea ce profesia de scriitor îi refuza: Putere.

Debarcarea de la editură, căderea în dizgrație puteau fi nenorociri pentru oricine altcineva decît scriitorul Petru Dumitriu. Era greu de crezut că va fi arestat. Nu s-a întîmplat asta cu nici un scriitor român mai acătării chiar în anii stalinismului feroce. În aceste condiții, nu văd care era problema scriitorului Petru Dumitriu rămas simplu scriitor. Poate n-ar mai fi publicat. Poate ar fi fost interzis.

Ei și?
Putea să scrie mai departe pentru sertar. Problema, din cîte se vede din Ne întîlnim la Judecata de Apoi era alta. Scriitorul nu se mulțumește cu puterea dată de scris, o putere nu de puține ori fără nici un corespondent în real. Scriitorul vrea Puterea pur și simplu, puterea deținută de politicieni. Pierderea acestei puteri îl devastează. Nu mai poate trăi fără mașină la scară, fără loc cu moț în prezidii, fără prezența la sindrofiile de la Ambasada sovietică.

E de vină numai ambiția nefirească a lui Petru Dumitriu?
Nu.
E de vină și regimul comunist, pentru că, spre deosebire de capitalism, unde scriitorul e un coate goale, un oarecare, în comunism, un scriitor, mai ales dintre cei mari, beneficiază și de avantajele puterii administrative. Cînd și-a dat seama că pică, Petru Dumitriu a fugit.

*

Expresie. Citind Arghezi, Publicistică, din porția mea zilnică, niciodată respectată, descopăr expresia Si le jeu en vaut la chandelle. Cred că e un fel de Dacă afacerea rentează. Caut pe internet să văd dacă asta înseamnă, pentru că aș vrea s-o folosesc în comentariile despre întreprinderi inutile. Da, așa e. Dau și peste explicația zicerii. Habar n-aveam de ea. În secolul XVI, timp din care vine expresia, cînd electricitatea nu exista, luminatul cu lumînări costa urieșește. Înaintea unui joc de cărți se punea problema dacă participanții, care plăteau iluminatul, considerau că merită, altfel spus, ajungeau la concluzia că vor cîștiga destul de mult pentru a merita banii dați pe lumînări. Se spune Si le jeu en vaut la chandelle cînd se pune problema unei investiții de efort sau financiar în ceva al cărei rezultat se prefigurează mic.

*

Asta e fatal. Din meditațiile lui Stalin din capodopera lui Anatoly Rîbakov Copii din Arbat, volumul 2, La Peur (Teama), volum despre Marea Teroare din anii 1935-1939: Despre ce reține Istoria:

„Orice Revoluție e însoțită de victime, asta e fatal. Întreaga Istorie a umanității e plină de victime. Victimele războaielor, ale catastrofelor naturale, ale epidemiilor, ale foametei, ale mizeriei se numără cu milioanele. Umanitatea uită repede aceste pierderi, căci pe scurt totul se termină prin moarte, orice viață se termină prin moarte, naturală sau nu, prematură sau tardivă. Moartea e inevitabilă și oamenii s-au resemnat cu asta. Ei nu-și amintesc decît de cei care i-au trimis pe alții la moarte: șefii militari, conducătorii, marii lideri ai poporului. Alexandru cel Mare, Iulius Cezar, Napoleon, Suvurov, și Kutuzov, Stepan Razin, și Pugaciov sînt în toate memoriile, în timp ce numele celor care au pierit pe vremea lor, din cauza lor și pentru ei au căzut în uitare.”

Despre cinismul Conducătorului:

„Nu trebuie niciodată să te justifici. După ce și-a consolidat puterea Napoleon a făcut să fie împușcați sute de oameni. Cine-și amintește de asta? Milioane au pierit în timpul războaielor napoleoniene. Nimănui nu-i mai pasă de asta. Dar el a încercat de a se justifica pentru asasinarea ducelui D’Enghien și Istoria nu i-a iertat încă această moarte particulară.”

Despre Onestitatea omului politic

„Nu există oameni politici onești și nu vor fi niciodată. «Onestitatea» e un concept de cealaltă parte, una din acele «valori umane» deplasate la un veritabil om politic, și cu atît mai mult la un șef. Șeful utilizează toate resursele umane disponibile, nu mai astfel își poate achita el misiunea sa istorică.”