Starea națiunii române: ruptura dintre forma statului și realitatea cetățeanului

An nou fericit tuturor, plin de realizări și împliniri, și cu speranța că lucrurile se vor schimba în bine în țara noastră. Fiind un nou an, m-am gândit să ilustrez în acest articol starea națiunii române, așa cum este ea la început de an nou, cu reflecții asupra evenimentelor din anul precedent care au contribuit la aceasta.

La finalul anului 2024, după ce statul a făcut o românească cu democrația, anulând voința suverană a poporului și constituind o lovitură de stat constituțională, trecerea din 2024 în 2025 nu a funcționat ca un prag simbolic al schimbării, ci ca o confirmare a unei realități deja interiorizate de o mare parte a societății: aceea că mecanismele formale ale democrației pot fi forțate să funcționeze, chiar dacă ele par să funcționeze doar la suprafață, în timp ce încrederea publică în ele se erodează constant.

Însă, pe lângă acest moment de ruptură la nivel politic și psihologic, care a generat un efect social profund, a ieșit la suprafață o realitate pe care clasa politică a reușit, o perioadă, să o ascundă. În timp ce eram asigurați, de la vârful statului, că situația economică a țării este stabilă, realitatea avea deja fisuri profunde, care așteptau momentul oportun să erupă. Iar în 2025 am ajuns să ne confruntăm direct cu ele, însoțindu-ne în continuare în noul an. În 2025, o parte a elitei politice a dispărut din peisaj, spălându-se pe mâini de toate păcatele făcute împotriva poporului român, cu știință și cu neștiință. Noi a trebuit să ne alegem o nouă clasă politică, care să remedieze problemele cu care se confruntă statul. Dar am făcut noi o alegere bună? Mă rog, nu noi, pentru că noi nici măcar nu alegem. Alegerile au devenit mai degrabă un exercițiu de validare decât unul de decizie reală. Oferta politică este atent selecționată, iar alternativele autentice sunt marginalizate înainte de a ajunge la vot. Astfel, responsabilitatea e pasată constant către cetățean, deși spațiul său real de alegere este tot mai îngust. În acest context, nu e de mirare că dezamăgirea se transformă în apatie, iar apatia devine, la rândul ei, combustibilul perfect pentru perpetuarea aceluiași sistem.

Se spune că politicienii noștri sunt oglinda cetățenilor care îi aleg, dar întrebarea este: oglinda cărei părți din societate sunt politicienii care ne conduc astăzi? O stare mai detaliată a națiunii am abordat-o în diferite articole redactate anul trecut; nu cred că este nevoie să le mai amintesc, mai ales pe cele care țin de economia națională.

Însă, în zilele acestea, a apărut un sondaj în spațiul public, care ilustrează surprinzător de bine starea națiunii române. Continui cu o scurtă precizare: opinia mea despre sondaje, în general, este una de indiferență, deoarece nu poți înțelege pe deplin anumite fenomene pe baza unui eșantion redus de persoane. România nu este un eșantion, ci o realitate complexă. Totuși, uneori este util să ne facem o idee de ansamblu, chiar și din aceste instrumente imperfecte. Ca persoană fizică, am uneori impresia că noi, cei care am votat diferit la alegerile din ultimii ani, cei care mai credem în anumite valori pe care s-a construit statul român și ne opunem unei conduceri care nu are în prim-plan cetățeanul și nevoile sale reale, ajungem să credem că problema este la noi, și nu la ei. La orice televiziune, interviu sau podcast mă uit, mi se induce ideea că noi greșim, că totul este bine, că ei știu mai bine ce este potrivit pentru acest popor, iar noi suntem doar o mică parte, o pleavă a societății care nu înțelege anumite lucruri.

 

Dar realitatea nu este aceasta. În urma acestui sondaj, am constatat că, de fapt, acea parte a societății nu reprezintă o majoritate, ci mai degrabă o minoritate. Și atunci survine întrebarea: este minoritatea care conduce statul mai inteligentă, iar România nu este decât o majoritate de oameni ignoranți? În niciun caz. Niciodată nu trebuie acceptată o astfel de teză.

Adevărata problemă nu este inteligența colectivă a națiunii, ci ruptura dintre voința majorității și mecanismele prin care puterea este exercitată. Când decizia politică este concentrată într-un cerc restrâns, iar discursul public este monopolizat de aceleași voci, majoritatea ajunge să fie prezentată drept incapabilă, needucată sau periculoasă. Aceasta nu este democrație, ci o formă mascată de dispreț față de cetățean.

În realitate, sondajul arată exact contrariul narațiunii promovate în spațiul public: nemulțumirea nu este marginală, ci larg răspândită. Majoritatea nu este incapabilă de gândire critică, ci pur și simplu exclusă din conversație. A reduce această majoritate la o masă de oameni „needucați” sau „manipulați” nu este un act de luciditate intelectuală, ci unul de ruptură față de realitatea socială.

Dar, revenind la ideea de a face un diagnostic — sau, mai degrabă, o constatare — a stării națiunii române, acest stat este aproape complet paralizat și incapabil să funcționeze într-un context global din ce în ce mai dinamic, antrenându-și propriul popor în aceeași stare de inerție. Nu cred că realizăm încă ritmul în care se schimbă lumea și nici nu reușim să aliniem statul la această dinamică accelerată care planează asupra noastră.

Nici eu, fiind încă tânăr și, inevitabil, necopt din punct de vedere intelectual — și fără a pretinde, cel puțin deocamdată, statutul de intelectual — nu reușesc întotdeauna să țin pasul și să înțeleg pe deplin tot ceea ce se întâmplă astăzi în lume. Ceea ce pot face este să prezint situațiile așa cum le percep, din perspectiva unui tânăr care încearcă să înțeleagă realitatea în care trăiește.

Recent, am început să urmez, din pasiune, dar și din dorința de a înțelege mai bine, câteva cursuri online de geopolitică. O lecție pe care statul român — și noi toți — ar trebui să o învățăm este că ne aflăm din nou într-o situație geopolitică mondială care reflectă, într-un fel, discursurile și tezele primilor gânditori geopolitici din secolul XIX–XX.

Schimbările din societate și din lume nu sunt întâmplătoare, ci se bazează pe nevoile statelor de a coexista și de a se adapta în contextul global. Friedrich Ratzel, considerat fondatorul geografiei politice, avea o perspectivă care ne oferă o imagine mai clară asupra acțiunilor statelor. El vedea statul ca pe un organism viu: acesta se extinde, se contractă, trăiește, prosperă, intră în declin și moare — adesea în detrimentul „organismelor” inferioare.

Pentru a înțelege cum supraviețuiește un stat, indiferent de dimensiunea sa, într-o societate globală, trebuie să analizăm acțiunile sale prin prisma selecției naturale, în accepțiunea darwiniană. Același principiu se aplică atât individului, cât și statului: doar cei care se adaptează, se reorganizează și își valorifică resursele în mod eficient reușesc să supraviețuiască și să prospere. Acum, de aici, fiecare poate înțelege ce vrea. Eu doar v-am oferit o perspectivă și vă rog să vă puneți întrebarea: poate poporul român să facă față unei selecții naturale în contextul geopolitic actual? Deoarece misiunea poporului român în următoarele decenii va fi să supraviețuiască și să rămână competitiv într-un context global tot mai dur. Cu toate acestea, cum am menționat anterior, statul român rămâne paralizat, fără o viziune clară, un plan concret sau măcar directive coerente. Am impresia că, în vidul său de politică externă, clasa politică se simte în siguranță sub umbrela Uniunii Europene, așteptând de la aceasta direcția. Totuși, această atitudine este naivă: supraviețuirea statului român nu va depinde de protecția europeană, ci va fi o luptă de supraviețuire unu la unu.

În termeni darwinieni, statul paralizat, care așteaptă protecția externă în loc să acționeze și să se adapteze, riscă să fie lăsat în urmă sau chiar eliminat din jocul geopolitic. Supraviețuirea nu va fi garantată de alianțe sau promisiuni externe, ci de capacitatea reală a României de a se organiza, de a-și valorifica resursele și de a reacționa rapid la schimbările internaționale.

Oglinda clasei politice în acest moment nu reflectă voința poporului, ci boala și vulnerabilitățile statului însuși. Este suficient să privim comportamentul conducerii, inclusiv al președintelui, care, prin gafele și lipsa de consistență recentă, de la parade și sărbători naționale, pare mai degrabă un simptom decât un lider. Mă doare profund să constat incapacitatea elitei politice de a înțelege și de a acționa în fața schimbărilor globale. În acest context, clasa politică nu este oglinda societății, ci oglinda disfuncțiunilor statului și a unei incapacități de adaptare care ne pune pe toți în pericol.

Și, dacă tot am sărbătorit zilele acestea Unirea Principatelor Române, în lipsa unui discurs despre patriotism — care a fost mai degrabă o atitudine recalcitrantă și de mustrare a cetățenilor, chiar pe scena unde a vorbit președintele României — mi-am amintit de un discurs despre patriotism pe care l-am susținut în liceu, acum un an, la Consulatul României din Seghedin. Voi încheia articolul cu câteva paragrafe din acel discurs, așa cum percep eu patriotismul.

 

“Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor!”

„La trecutu-ți mare, mare viitor.” Astăzi, viitorul României nu mai este doar o idealizare

istorică și culturală. Este o misiune aflată, mai mult ca oricând, în mâinile noastre. Noi

suntem responsabili în acest moment de realizarea acestui ideal, putând transforma

dorința unui „mare viitor” într-o realitate tangibilă, bazată pe respect, dialog și solidaritate în

toate relațiile noastre.

Acest „mare viitor” nu poate fi imaginat fără o înțelegere profundă a ce înseamnă, în

ziua de azi, să fii patriot. În contextul social și politic actual, termenul „patriot” nu mai

este un termen de sine stătător, ci mai degrabă un mijloc de retorică, ambiguu

uneori,fiind folosit de unii în politizarea sau manipularea emoțiile colective.

Pentru a înțelege această transformare, trebuie să privim mai îndeaproape ce reprezintă

patriotismul pentru societatea contemporană. Termenul de „patriotism” sau „patriot” este

unul complex, căruia nu îi putem oferi o definiție generală. Cu toate acestea, dintr-o

perspectivă psihologică și cognitivă, patriotismul poate fi privit ca o reacție, un răspuns sau

o atitudine față de un element sau o multitudine de elemente activatoare – precum țara,

steagul, tradițiile și obiceiurile.

Dar cum putem defini „țara”? Ce este „țara”? Cum ne raportăm la ea? Aceste întrebări

primesc răspunsuri diferite de la o persoană la alta, deoarece patriotismul ține foarte mult

de identitatea personală și culturală a fiecăruia.

Patriotismul este mai degrabă un produs fluid al mediului nativ, social și educațional. În

forma sa esențială, patriotismul nu este nativ, ci reprezintă o însușire de trăiri, emoții și

informații dobândite. Mediul școlar are cea mai mare responsabilitate în formarea

patriotismului în tinerii din ziua de astăzi.

Educația, cultura și modul în care patriotismul este insuflat prin școală joacă un rol

semnificativ în modelarea modului în care tinerii percep acest concept. Din păcate, în

societatea contemporană, patriotismul este adesea folosit ca o formă de polaritate socială și

ca mijloc de manipulare a adevărului absolut.

Patriotismul declarativ ,de fațadă este cel mai vocal și mai vizibil astăzi în societate.

Adesea, acesta este perceput ca singura formă de patriotism de către cei care îl revendică. Însă, așa cum spunea Corneliu Coposu: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru țară.”

Acest „patriotism non-declarativ”,mai degrabă al faptelor,decât al vorbelor, este forma

pozitivă a patriotismului, una bazată pe educație și cultură. Doar printr-o înțelegere

profundă și autentică a acestui concept, patriotismul poate deveni o forță constructivă.

Patriotismul pozitiv, în strânsă legătură cu cultura, a reprezentat pentru poporul român și

pentru toate popoarele lumii, un mijloc de propășire națională și identitară. Cultura a fost

întotdeauna o pavăză împotriva dezbinării naționale.

Pe 24 ianuarie celebrăm Unirea Principatelor Române, prima încercare și idealizare a

statului național unitar. Fără patriotism, cultură și educație, acest moment istoric nu s-ar

fi putut realiza. Așa cum afirma Simion Bărnuțiu: „Cultura e puterea cea mai tare de pe

pământ şi e o cetate nouă a unităţii naţionale.”

În momentele de criză, poporul român și-a găsit întotdeauna speranța în cultură și educație.

Acestea au jucat un rol crucial nu doar în supraviețuirea identitară, ci și în construirea unui

viitor mai bun. Mica Unire este un exemplu concret al unui patriotism pozitiv, bazat pe

solidaritate și al unui sentiment comun de apartenență. In acest context, putem înțelege că

patriotismul adevărat înseamnă mai mult decat niște simple cuvinte, el înseamnă acțiune

concretă pentru binele comun.

Consider că România, mai mult ca oricând, trebuie să găsească un mijloc de stabilitate și de

punere în balanță a valorilor tradiționale împreună cu cele care pot duce la progresul națiunii.

De aceea, cultura și patriotismul autentic au avut și au un rol crucial în consolidarea unității

naționale.

“Patria nu vine de la pământ, nici din vreo lucrare a câmpului, nici din vreo abstracțiune, ci dintr-o acțiune concretă, de la “pater”, de la “patres”, adică din părinti, din moși-strămoși. ( Barbu Ștefănescu-Delavrancea)”

(Autor Roland David)