Statueta-oglindă

Stau absent și singur pe un scaun, într-o încăpere încă goală. Aștept din clipă în clipă să apară amfitrionul. Deodată, simt că sunt privit cu insistență enervantă  de cineva. Mă uit în jur, doar, doar l-oi surprinde  pe curios. Pe o măsuță  din fața mea, un cap transfigurat de om se zgâiește la mine cu un zâmbet ironic. Îi  lipsește  o falcă, ca și o bucată de căpățână,  orbitele ochilor  sunt două găvane fără fund, ce mai, figura e de-o hidoșenie spăimântătoare! Aș vrea să-i zic vreo două, însă chipul monstruos îmi face semn cu degetul la buze să tac. Îmi înghit vorbele de ocară,  dar continui să-l cercetez pe ciudatul interlocutor. Mă dezmeticesc pe dată și-mi dau seama  că mă uit,  de fapt, în oglindă. Cel de dincolo sunt chiar eu, după o viață  de confruntări, de dispute aprige purtate în biroul de anchete și prin sălile de judecată.  Duse, adesea, dincolo de coperțile dosarelor, în condiții de inegalitate fățișă, cu osebire din clipa funestă a instituirii „câmpului tactic”, când destui magistrați și-au lepădat de bunăvoie roba și au îmbrăcat cu ostentativă cruzime  uniformele de „șefi de dispozitive de securitate”. O bătălie  în care mi-am  pierdut o parte din sănătate și mi-am zdruncinat sistemul nervos într-atât încât bucăți din scăfârlie au luat-o la goană altundeva, fragilizându-mă și sluțindu-mă definitiv… Răul  revărsat  dinspre oameni  și mizeria lor,  cu sau fără  acoperământul sacrosanct, mi-au stâlcit  sufletul  iremediabil… Am obosit și nu vreau să mai aud împrejur glasuri de  justițiabili, de avocați, procurori  și judecători, gata, e îndestul! Sst, liniște, vă rog!

De nu mă credeți, ultimilor pomeniți, însă numai ălora care au trudit cu  toată ființa în „Casa Justiției” și și-au pus pielea în joc, le cer un minut, două de luciditate, suficient să se trezească la realitate descoperindu-se în aceeași oglindă. Nu că statueta vă seamănă  leit?