Statul la pictat ca vaca la muls

La 15 aprilie 1874 pe „Boulevard des Capucines” din Paris, refugiaţii Salonului oficial, constituiţi în „Societatea anonimă cooperativă de artişti, pictori, sculptori, gravori cu capital şi personal variabil”, îşi ţin prima lor expoziţie: treizeci de participaţi tineri, sub patruzeci de ani, o sută şaizeci şi cinci de opere expuse. Printre membrii cooperativei se află nume care la vremea respectivă nu spuneau nimic. Mai tîrziu, ele vor spune mult, chiar prea mult. Mai ales din punct de vedere financiar: Manet, Pissaro, Cezanne, Degas, Renoir. Ambiţia acestor tineri e de a surprinde pe pînzele lor viaţa din jur, viaţa aşa cum e, dar mai ales viaţa în lumina adevărată, cea care vine de sus, din cer, fără a mai fi obligată să treacă prin sticla ferestrei. De la unul din tablouri, „Impresie – soarele răsărind”, semnat de Manet, un critic îi porecleşte pe expozanţi, crezîndu-se ironic, impresionişti.
Şi impresionişti le-a rămas numele!

La început, n-au avut pic de succes. Apoi tablourile lor au început să se vîndă foarte scump. Nu e singurul caz care a făcut să încolţească şi să înflorească la Paris o legendă;: cea a creatorului care trăieşte în sărăcie şi ignorare de către marele public pentru a se bucura, după moarte, de bogăţie şi glorie. În toate domeniile culturii, vei da peste această legendă cu iz educativ, desprinsă parcă din almanahurile fabricate pentru a convinge pe săracii prezentului că adevăraţii fericiţi sînt ei, cei care mor de foame, şi nu bogaţii, care plesnesc de mîncare şi băutură. Această iluzie explică, poate, numărul uriaş de cetăţeni pe care-i poţi vedea, prin toate marile oraşe ale lumii, dînd cu pensula în sus şi în jos pe o bucată de carton. Cheiurile Senei sînt pline nu numai de buchinişti, ci şi de astfel de pictori care tresar fericiţi ori de cîte ori îşi aud maţele chiorăindu-le de foame. E semnul că după moarte vor deveni mai miliardari decît Van Gogh. Toţi pictează sau desenează ceea ce se nimereşte să aibă în faţă: malul buruienos al apei, clădirile cu zidurile răpciugoase, copaci pe care-i poţi întîlni şi în livezile IAS-urilor româneşti.

Santa Barbara e una dintre cele mai bogate staţiuni de odihnă din California şi din America. Despre acest orăşel se spune că e împărţit în două. Jumătate din locuitori sînt miliardari. Cealaltă jumătate, servitorii primei. Cetăţenii loviţi de boala pictatului au aici mai mult noroc decît cei de pe malurile Senei. Punînd pe pînze priveliştea de sub ochi, cei de la Paris au la dispoziţie o lume strîmtă. Santa Barbara e o staţiune la Pacific. Pictorii amatori îşi pot face aici de cap cu ditamai oceanul. Într-o după-amiază de primăvara californiană, adică în plin ianuarie, hoinărind pe plajă, am dat peste un cetăţean care şedea la şevalet cu căştile la urechi. Ia te uită! mi-am zis, e unul care pictează nu ceea ce vede, pictează ceea ce aude. Strecurîndu-mă tiptil în spatele lui, ca să nu-l tulbur, deoarece la artişti inspiraţia se taie mai rău ca maioneza, mi-am dat seama că picta Pacificul. Sau, mă rog, ceea ce-şi închipuia el că-i Pacificul: nişte linii aşezate în cruciş, din care răsăreau cîteva bărcuţe de forma unor broaşte ţestoase asaltate de un stol de papagali. Intrigat mi-am ridicat privirile spre oceanul din depărtare. Nici vorbă de bărcuţe şi cu atît mai puţin de papagali. Acum nu mai aveam nici o îndoială: respectivul trîntea pe pînză ce auzea în căşti!

Scriam undeva că pentru mine rămîne o mare enigmă cei ce se dau de ceasul morţii să fotografieze, din toate unghiurile posibile şi imposibile, monumentele şi locurile vizitate. De poze ale oricărui obiectiv turistic poţi face rost de la primul chioşc întîlnit în cale. De o calitate excepţională, dat fiind că sînt realizate de profesionişti, după studierea atentă a locului şi luminii, şi prelucrarea apoi în laboratoare sofisticate. Cu un dolar, poţi avea un Luvru mai dihai decît cel din realitate, dat fiind că e unul în culori. Cu toate acestea, călătorul ţine morţiş să le tragă el în poză. N-are rost să evidenţiez prăpastia de calitate dintre fotografia profesionistă şi cea pe care o extrage nenorocitul lui de aparat. Nici de fapul că fotografia făcută de el îl costă mult mai scump decît cea pe care ar putea-o cumpăra de pe toate drumurile. De ce se dă de ceasul morţii turistul să fotografieze el, de exemplu, piramida de sticlă de la intrarea la Luvru, construcţie amintind de o seră pe cale de privatizare, rămîne un mister. Acelaşi mister care stă şi la temelia trudei unora de a reproduce pe pînză cu pensulele lor strîmbe peisaje ce se pot găsi, chiar dacă sub formă de copii, în operele marilor pictori ai lumii. Aceştia sînt cetăţeni care fac artă pentru artă. Sînt însă şi colegi de-ai lor de dat cu pensula aiurea care pictează sau desenează ce întîlnesc în cale pentru a scoate un bănuţ. Cînd au terminat mîzgăleala, începe pentru ei un chin mai mare decît cel al creaţiei: cel de a-şi vinde marfa. Unii încearcă să ţi-o strecoare cu aerul dubios al unor plasatori de fetiţe. Alţii, mai serioşi, vor să fie răsplătiţi nu pentru opera finită, ci pentru procesul creator. Pe bulevardul Saint Michel, în plină după-amiază forfotitoare, trei adolescenţi desenau de zor, pe trotuar, un Mickey Mouse complicat. Lucrau cu deosebită rîvnă, aplecaţi asupra temei, fără a ţine cont de faptul că perturbau circulaţia pietonală. În avanpremiera creaţiei propriu-zise, stabiliseră pe asfalt, prin tragere cu creta, hotarele Mickey Mouse-ului. De jur împrejurul fruntariilor, o propoziţie, formulată tot cu creta, cerea trecătorilor bani pentru ajutorarea artiştilor săraci. Neîndoielnic, artiştii săraci erau chiar ei, drept pentru care şi plantaseră în cele patru colţuri ale frescei lor mickeymousiste, binecunoscutele cutii de carton. Aruncînd un franc în recipient plăteai, fireşte, nu opera, ci travaliul. Nu numai pentru că n-aveai cum să iei bucata de trotuar ce găzduia creaţia, dar şi pentru că opera sta, spre deosebire de Gioconda, sub semnul vremelniciei. Prima ploaie avea s-o spele, pardon! s-o şteargă pentru totdeauna din istoria artei. Astfel de autori de fresce pe asfalt am întîlnit şi în faţa Domului din Milano şi pe Via dei Fori Imperiali din Italia. La Dom, creatorul trebăluia la ampla compoziţie „L’incredulita di santo maso”. Pe un cartonaş servind drept tablă de anunţuri, autorul îi ruga pe cei din jur să-şi aducă contribuţia. Financiară, desigur. El le oferea, în schimb, nu numai spectacolul inspiraţiei în plină desfăşurare, dar şi „un gînd bun”.

Clarificare comentarii


Clarificare

Toate comentariile de pe acest blog sunt moderate.
Deși autorii articolelor de pe blog, precum și administratorul, încurajează libera exprimare, aceasta presupune din partea cititorilor un comportament civilizat și un limbaj civilizat. Prin urmare, vor fi șterse comentariile care se abat de la această regulă. Acestea se referă, dar nu se limitează, la: cuvinte injurioase adresate autorilor, administratorului și cititorilor blogului, precum și altor persoane, mesajele xenofobe și rasiste, mesajele ce îndeamnă la ură și violență, mesaje publicitare de orice fel (în caz că se dorește aceasta, scrieți la adresa webmaster@cristoiublog.ro), mesaje cu conținut obscen ș.a.m.d.
Cititorii sunt rugați să semnaleze orice abatere mai înainte menționată. În maximum 24 de ore cele semnalate vor fi analizate și se vor lua măsuri după caz.
Toți cei care doresc să își exprime opinia pe acest blog, se presupune că au citit și că sunt de acord cu cele menționate mai sus. În caz de dezacord, sunteți rugați să nu scrieți niciun comentariu sau să părăsiți imediat acest site.
Mulțumim tuturor cititorilor pentru opiniile civilizat exprimate, precum și pentru colaborarea lor!

Comentarii

Pagini: 1 2

2 comentarii pentru articolul „Statul la pictat ca vaca la muls”