Steaua Chinei ca putere globală se ridică în Asia

La sfârșitul lunii martie (2023), am fost invitat să prezint un punct de vedere pe tema „multilateralismului și a inițiativei chineze privind dezvoltarea globală”, în cadrul unei dezbateri privind creșterea prezenței și influenței chineze în Orientul Mijlociu, organizată de Institutul pentru studii regionale (Islamabad, Pakistan) și Institutul pentru studiul politicii și economiei Orientului Mijlociu (București, România).

Desigur, subiectul pus în discuție și cel al contribuției mele nu pot rivaliza cu teme de adevărat interes galactic precum misterele apariției lui Bogdan Aurescu la BBC, umbra lui Rareș Bogdan la magazinele Duty Free, „anexarea directă” de către doamna Șoșoacă a teritoriilor istorice românești „cedate fără luptă” în 1997, șansele lui Mircea Geoană de a fi numit guvernator general al României, rocada mare Ciucă-Cioloș sub deviza „alte măști aceeași piesă” și altele asemenea.

Cu toate acestea, mă încumet să prezint și publicului românesc opiniile pe marginea subiectului amintit, măcar pentru faptul că el este de interes pentru principalii actori regionali și globali, fiind dezbătut atât de actualii cât și de foștii noștri aliați, precum și de cei pe care, chiar dacă nu sunt sau nu ne-au fost aliați, nu dorim să îi avem ca adversari sau ca stăpâni. Tuturor trebuie să le oferim, în afara obedienței, ofenselor sau ignorării noastre, după caz, și ideile noastre. Doar așa putem spera să le recăpătăm respectul și să contribuim, în secolul Asiei, la construcția unei ordini post-americane în care va trebui să trăim și noi, pe cât se poate, în libertate, pace, siguranță, prosperitate și demnitate.

 În spatele iresponsabilei hârjoane politice de la noi, care deocamdată se va soluționa nu prin pseudo-analizele gongorice ale presei miluite, ci prin dictat extern, precum și în spatele aberantelor noastre sacrificii externe, ordonate din afara țării, se ridică, fără ca noi să băgăm de seamă, o nouă ordine mondială. Aceasta este și treaba noastră, nu doar a americanilor, vest-europenilor, rușilor, chinezilor etc. Este treaba noastră cea mai importantă și de felul în care ne-o facem depinde viitorul națiunii noastre și a urmașilor noștri.

 Lumea asta este și a noastră, nu numai a lor. Vom trăi în ea așa cum ne așternem. O vom avea așa cum vom ști să participăm la proiectarea și edificarea ei. Cei care susțin că nu este cazul să intrăm în vorbă fiindcă noi nu contăm sau că merge oricum întrucât la noi berzei chioare îi face Dumnezeu cuib, greșesc profund. Nu merge oricum și putem conta mai mult decât credem. Ca să fim luați în serios de alții trebuie, însă, ca mai întâi să ne luăm noi înșine în serios. Așadar…

Puțină istorie și puțin context global

1. Ultimele câteva secole au consemnat dominația Europei, urmată de cea a Americii în ordinea mondială. Cel mai recent sistem de organizare a păcii la nivel mondial a fost cunoscut sub numele de pax americana.

Pax americana a fost un sistem de putere unipolar și în consecință asimetric care s-a bazat pe trei piloni: i. supremația puterii militare americane; ii. unitatea și universalismul drepturilor omului (și în general a regulilor de organizare a societății adoptate în Europa occidentală și SUA); iii. libertatea comerțului în condițiile în care economia americană era cea mai competitivă economie a lumii (adică cea mai în măsură să profite de avantajele liberului schimb).

2. În acest context, care a avut meritul eliminării vechiului sistem colonial practicat de națiunile imperiale europene, precum și la umbra Războiului Rece dintre blocul capitalist și cel comunist, popoarele din Asia, Africa și America Latină, în ciuda dominației externe, s-au putut emancipa până când, unele dintre ele (în special China, dar nu numai) au ajuns în situația de a fi percepute ca rivali strategici ai SUA și ai fostelor puteri coloniale europene. Ele sunt superputerile globale emergente care cer înlocuirea ordinii americane cu o ordine mondială post-americană.

Principalul conflict al momentului prezent la nivel global este acela între ordinea americană și ordinea post-americană. SUA sunt gata să sacrifice totul (inclusiv „valorile americane” / „visul american”) pentru păstrarea vechii ordini. Întrebarea este dacă mai are resursele pentru a ieși victorioasă din această confruntare?

3. Ca lider al lumii euro-atlantice și gardian suprem sau garant absolut al pax americana, SUA se vede confruntată acasă și în lume cu un complex de crize și anume: i. criza democrației (de tip american); ii. criza capitalismului neoliberal; iii. criza capitalismului neoconservator; iv. criza dreptului internațional (a „relațiilor internaționale bazate pe reguli”). Gestionarea greșită a acestor crize (inclusiv sub impactul politicii „dublelor standarde”) a condus la apariția altor crize, respectiv: i. criza de credibilitate; ii. criza de legitimitate; iii. criza de autoritate; iv. criza de leadership.

4. Aceste crize explică revoltele populare care au cuprins cele mai importante state ale lumii euro-atlantice, pe planul politicii interne, și războiul mondial (deopotrivă hibrid și convențional, cu perspectiva de a aduce în joc și armele nucleare sau alte arme de distrugere în masă) în care SUA luptă cu mijloace militare, economice, culturale și de altă natură, pe planul politicii externe. Principalele fronturi ale acestui război sunt acum la Marea Neagră și în Marea Chinei. Implicarea Americii și aliaților ei, deocamdată cu intensități diferite, pe aceste fronturi principale a făcut ca prezența și presiunea americană (și euro-atlantică) în Orientul Mijlociu să scadă.

5. Teoretic și în conformitate cu precedentele istorice, SUA poate ieși din criză fie prin război fie prin integrare economică la nivel global. Câștigând războiul, SUA poate păstra unipolarismul. Integrarea economică presupune acceptarea multipolarismului.

6. Pentru moment SUA pare a fi adoptat prima soluție. Această opțiune ignoră faptul că în condițiile actualelor raporturi de putere la nivel global, SUA nu poate câștiga decât cel mult războaie locale și asta numai din punct de vedere militar, fără a putea impune și ordinea de după victoria militară. SUA mai poate câștiga războaie, dar nu poate câștiga pacea.

7. Totodată, SUA a devenit dependentă din punct de vedere economic de resursele, forța de muncă și piețele puterilor emergente. În acest context pe primul loc se află China. Cu aceasta, precum și cu alte state asiatice, SUA a pierdut sau este pe punctul de a pierde și cursa creației științifice și tehnologice.

8. Izolarea Chinei, deocamdată prin sancțiuni economice, este, de fapt, o formă de autoizolare, care subminează șansele SUA de a-și rezolva problemele economice interne și a reduce nivelul de sărăcie domestică în creștere. În acest context, trecerea la schimburi comerciale plătite în yuani și în special tranzacționarea petrolului în altă monedă decât dolarul, va duce la eliminarea dolarului ca monedă de rezervă globală, la dedolarizarea economiei mondiale și la colapsul economiei americane.

Alternativa chineză

1. Pe acest fundal se produce ridicarea Chinei ca super-putere mondială emergentă. Aceasta nu înseamnă sfârșitul globalizării, ci înlocuirea globalizării unipolare de tip american, cu o globalizare multipolară, în cadrul căreia pacea este asigurată nu de puterea militară a unui jandarm global suprem, ci de echilibrul polilor din punctul de vedere al dezvoltării economice. „Echilibrul terorii”, care a caracterizat sistemul ordinii mondiale bipolare și a asigurat pacea între puterile Nordului pe timpul Războiului rece (desigur, cu prețul unor războaie locale purtate, în special prin interpuși, în Sudul post-colonial), ar urma să fie înlocuit de „echilibrul dezvoltării” (și al șanselor de dezvoltare), experimentat deja cu succes ca factor al păcii în Europa Occidentală, de la crearea Comunității europene a cărbunelui și oțelului, până la constituirea Uniunii Europene.

2. China se profilează ca o superputere soft. Ceea ce nu înseamnă o putere fără dinți. O putere soft este puterea care, spre deosebire de puterea hard, promovează: i. pacea prin dezvoltare; ii. dezvoltarea prin proiecte comune; iii. proiectele comune prin solidaritatea intereselor; iv. solidaritatea intereselor prin respectul diversității; v. respectul diversității prin dezideologizarea relațiilor internaționale. Politica unei asemenea puteri este esențialmente economică și socială, deci demilitarizată. Soluția militară nu este exclusă dar este ultimul recurs și are caracter subsidiar.

3. Spre deosebire de SUA, China este o putere asiatică și înțelege din interior cultura celorlalte popoare asiatice, indiferent cât de mari ar fi diferențele dintre ele. De asemenea, China împărtășește cu celelalte popoare asiatice sentimentul umilinței generate de dominația europeană și americană din secolele precedente, precum și setea lor de demnitate și măreție înrădăcinată atât în amintirea acelei umilințe cât și în aceea a vechilor lor vremuri de glorie pre-coloniale. Acesta poate fi un criteriu al federalizării asiatice / orientale sau, mai mult, a unui Sud colectiv (care include și Africa și America Latină, cu tot cu Mexicul) capabile să conteste cu succes supremația Occidentului colectiv euro-atlantic.

4. Dacă SUA și-a legat securitatea de investițiile în complexul militar-industrial, China a încercat emanciparea prin investiții durabile în sectorul economic. De aceea, proiectul său de ordine mondială este unul economic, iar nu unul militar. Chiar în ultimii ani, SUA a cheltuit, în termeni relativi, pentru consolidarea puterii sale militare cam tot atâtea resurse cât a cheltuit China pentru consolidarea puterii sale economice. În acest sens avem de a face cu competiția între ordinea militară și ordinea economică, între strategia escaladării războaielor și strategia consolidării păcii, între geo-politică și geo-economie.

5. În secolul XX, SUA și-a folosit puterea pentru a corecta dezechilibrele între puterile europene și astfel a reinstaura și menține pacea în Europa. În schimb, în Orientul Mijlociu și, în general, în Orientul asiatic a recurs la strategia „dezbină și stăpânește”. Nesfârșitele războaie care încă mai devastează Asia sunt rezultatul acestei strategii. Cu caracteristici proprii ținând de tradițiile sale culturale, China își folosește puterea la care a ajuns pentru a face în Asia ceea ce a făcut altădată SUA în Europa cu Planul Marshall și încurajarea reconcilierii germano-franceze. Normalizarea relațiilor dintre Arabia Saudită și Iran mediată de China este un exemplu în acest sens.

6. Diferența esențială este aceea că SUA a acționat în logica asimetrică a unilateralismului, în timp ce China acționează în logica multilateralismului / multipolarismului simetric. Aceasta își are originea în diferențe culturale, precum și în cele ținând de modul de constituire și structura puterii lor.

7. Așa stând lucrurile, China este, sub aspect geopolitic, o apărătoare a status-quo-ului. (SUA a fost, cel puțin în perioada sa de ascensiune către statutul de putere globală, o putere revizionistă.) De aceea, China nu vine în Orientul Mijlociu cu garanții privind securitatea militară. În schimb, ea oferă garanții privind securitatea economică. Ea nu exportă ideologii și nu pune condiții politice.

8. Astfel China poate facilita depășirea conflictelor cronice dintre statele Orientului Mijlociu. Sub influența Chinei acestea au început să înțeleagă că pot avea mai multe profituri din securitatea colectivă și cooperativă, decât din războiul purtat cu mijloacele „generos” puse la dispoziție de puterile euro-atlantice.

9. Consolidarea păcii prin dezvoltare este concepută și prin inițiative regionale și globale care implică realizarea unor mari proiecte de interconectare infrastructurală, precum Road and Belt Initiative. Desigur succesul unor asemenea proiecte va depinde și de participarea celorlalte state din Asia, ceea ce le va face coproprietari ai rezultatelor.

Riscurile escaladări conflictului chino-american

1. Alternativa chineză descrisă mai înainte, rămâne deocamdată, în cea mai mare parte la nivel de potențial. Ea oferă Orientului Mijlociu, dar și Asiei Centrale și de Sud, statelor Golfului, dar și statelor sud-est asiatice și celor ale Extremului Orient, o perspectivă cu mult mai atrăgătoare decât cea oferită, în „secolul Asiei”, de unilateralismul pax americana. Procesul instaurării unei pax sinica sau a unei pax asiatica cel puțin la nivelul continentului asiatic a început, dar el nu a ajuns la deplina maturitate și nu este ireversibil.

2. Riscul principal este acela ca, în proces, China să se transforme dintr-o putere soft într-o putere hard, dintr-o putere pacifistă într-una războinică, dintr-o putere multilateralistă într-una unilateralistă, dintr-o putere integratoare într-una exclusivistă, dintr-o putere egalitară într-una inegalitară, dintr-o putere tolerantă într-o putere intolerantă, dintr-o putere dezideologizată într-o putere ideologizată, dintr-o putere conservatoare într-o putere revizionistă, dintr-o putere legitimistă într-o putere revoluționară. Toate aceste afirmații și caveaturi se referă la China ca putere globală (care nu mai exportă revoluție) și la comportamentul ei în această calitate (care este dezideologizat), iar nu la regimul ei politic intern, deși cele două se află, inevitabil, într-o anumită interdependență.

3. La o asemenea nefericită transformare, periculoasă pentru întreaga lume, iar nu numai pentru Asia, se poate ajunge prin escaladarea conflictului chino-american (care antrenează de partea SUA și statele UE).

4. Evoluția Chinei către statutul de superputere globală are ritmurile ei naturale, corelate cu ritmurile transformărilor sale sociale și economice interne, dependente de capacitatea poporului de a asimila schimbările impuse deopotrivă de factori interni și externi cu caracter obiectiv. Această evoluție este congruentă cu tradițiile istorice, cultura și mentalitatea chinezilor. Orice accelerare forțată de nevoia de a face față unor provocări externe arbitrare cu caracter geopolitic corupe aceste ritmuri putând duce la modificarea caracterului destinației finale. Astfel, drumul care ducea spre un anumit tip de putere (puterea pacifică) va duce tot către statutul global vizat, dar la un alt tip de putere (puterea războinică). China nu trebuie să ajungă la statutul de superputere globală înainte de a fi complet pregătită pentru aceasta.

5. Implicarea Chinei în conflicte cu caracter militar sau cvasi-militar poate induce mutații în politica acesteia determinând-o să părăsească drumul dezvoltării economice pentru a-l apuca pe acela al confruntării războinice. Pe un asemenea drum armonia socială internă, aptă a se transfera într-o ordine a armoniei globale, poate fi pierdută în favoarea militarismului, iar universalismul chinez se poate transforma într-un național-populism care să meargă până la formele de expresie ale șovinismului.

6. O super-putere chineză șovină militarizată ar reprezenta un pericol global. La ea se poate ajunge ca fenomen de reacție față de sinofobia militantă a SUA și a aliaților ei (grupul AUKUS, precum și Japonia și Coreea de sud), care încearcă a promova o „strategie indo-pacifică” (altminteri fără șanse de succes) având ca scop încercuirea armată și izolarea economică a Chinei.

7. Atât timp cât ascensiunea Chinei către statutul de putere globală nu poate fi oprită, preferabil este ca aceasta să aibă loc cu acceptul și asistența vechilor superputeri globale, aflate în prezent în declin (SUA și Rusia), decât împotriva lor (și implicit, a aliaților lor). Rusia se pare că a adoptat formula asocierii, după ce timp de decenii s-a opus Chinei. SUA a optat pentru opoziția armată, după câteva decenii în care și-a asociat China în încercarea de a contrabalansa puterea Rusiei.

Ce poate face Orientul Mijlociu pentru evitarea riscului?

1. Statele Orientului Mijlociu (dar și cele ale Asiei de Sud sau ale Asiei Centrale) trebuie să își definească interesele și să își planifice viitorul în contextul unei noi ordini mondiale multipolare. În acest sens ele ar urma să își revizuiască strategiile și să își reformeze instituțiile, profitând atât de respiroul politic oferit de reducerea prezenței americane în regiune, cât și de ofertele economice chineze. La acești factori favorizanți ar mai fi de adăugat normalizarea relațiilor cu Israelul și garanțiile oferite de parteneriatul strategic ruso-chinez.

2. Totodată, statele menționate trebuie să își soluționeze disputele, controversele și conflictele, inclusiv prin adoptarea neutralității în raport cu războaiele purtate în regiunea lor de către puteri din afara acesteia sau prin refuzul de a intra în asemenea confruntări. În acest scop lor li se deschide șansa de a valorifica garanțiile pe care chiar dacă singură China nu le poate oferi, aceasta le poate furniza împreună cu Rusia, ca efect al alianței lor aprofundate, comprehensive și multi-vectoriale.

3. De asemenea, statele respective trebuie să își asume integral identitatea de actori regionali, capabili să propună, individual și împreună, soluții pentru securitatea regiunii; securitate ce trebuie văzută / concepută ca fiind indivizibilă. Aceasta implică refuzul de a acționa ca purtători de cuvânt sau ca intermediari (proxy) ai puterilor globale din afara regiunii.

4. În fine, statele Orientului Mijlociu, împreună cu statele celorlalte regiuni asiatice, fiecare în parte și toate la un loc, trebuie să folosească relațiile lor cu SUA și întreaga influență pe care o pot exercita asupra SUA, pentru a avertiza administrațiile americane în legătură cu erorile lor de percepție și de judecată în relația cu ele (în special cu China) în noul „secol al Asiei”, atrăgând atenția că politicile americane greșite nu creează probleme numai statelor-țintă și vecinilor acestora, ci sunt de natură ca în cele din urmă să explodeze chiar în fața celor care le promovează. Un dialog structurat și consistent pe asemenea teme, menit a stimula bunul simț al Americii și a o face să accepte realist o nouă ordine mondială multipolară, în care ea ar putea fi unul dintre poli, se impune.