Știrea, gastronomia și ideologia
Încă din vremea tranziției reporterii, moderatoarele, invitații în studio ai televiziunilor aservite și-au ținut telespectatorii doar la suprafața lucrurilor. Au reușit prin comentarii confuze, alarmiste, terifiante, urmate de pretinse dezmințiri să îmbibe auditoriul cu dezinformări și controverse. Nu știm dacă au procedat astfel din lipsă de conștiință civică sau din pură mediocritate. Dar știm că au reușit să destabilizeze, să împrăștie multă neîncredere și mai ales suspiciune. Au izbutit cu dezinvoltură să insufle ideea că doar bănuindu-ți vecinul de fapte reprobabile dovedești că ești un locatar de nădejde al blocului, al cartierului, în sfârșit – al țării!
Jurnalistul, reporterul din teren răspunde unei meniri care necesită rigoare, integritate și mai presus de toate, un respect sacru pentru adevăr. Cu toate acestea, ceea ce s-a produs ani de zile nu a fost nici informație, nici analiză, ci imundă deversare mediatică care a batjocorit profesia. Obiectivitatea, discernământul au fost cu bună știință omise preferate fiind senzaționalul și mediocritatea.
Scriam într-o postare mai veche despre felul în care românii, în timpul Crăciunului din 1989, au urmărit printre sarmale, răcituri și trasoare cum revoluționarii, năvăliți în studioul televiziunii considerate libere, comentau despre „procesul” și „execuția” unui alt român, a unui om. A aceluia care între anii 1967-1989 a fost președintele țării.
Iată că sarmalele au apărut din nou în scenă, de data asta la Cotroceni cu prilejul banchetului oferit în cinstea succesului electoral al învingătorului la prezidențialele din 2025. Dar înainte de sarmalele recente, (mult diferite celor din 1989), în timpul campaniei electorale telespectatorii au avut în prim plan imagini savuroase cu mici și cartofi prăjiți degustați de o reporteriță venită să-l intervieveze pe „catindat” chiar la el acasă.
Culmea coincidenței face ca aceeași reporteriță care degustase micii în campania electorală să se afle acum aproape de locuința unui alt președinte, (de curând decedat) și să facă remarci romantice referitoare la cornulețele și la ceaiul de dimineață pe care cel plecat din această lume le avea pe masă la micul dejun când mai era în viață.
Așadar fie că suntem în 1989, fie că suntem în 2025 facem ce facem și ne aflăm în fața unei farfurii grăitoare descriind prin conținut viitoare sau ex-prezidențiale evenimente.
Acest aspect absolut omenesc al blidului cu mâncare asociat unui moment istoric, politic, social, mi-a adus în memorie interesul pentru modernizarea industriei alimentare în URSS din vremea lui Anastas Mikoian (1895-1978). El a fost cel care a introdus în alimentația sovietică produse de consum populare în America precum hamburgerii, fulgii de porumb, ș.a.
Dintr-un interesant dialog* pe marginea unei cărți despre bucătăria sovietică, autoare Irina Gluşcenko, interviu publicat de cunoscutul scriitor Vasile Ernu (Observator Cultural, august 2010), am selectat un fragment edificator:
„Unul dintre momentele-cheie în activitatea lui Mikoian, în procesul de creare a industriei alimentare, a fost călătoria sa în SUA. Citind autori diferiți, de la Benjamin până la Ilf şi Petrov (cu precădere însemnările lor din America fără etaje), am simțit similitudinea dintre cele două orânduiri politice. În ce măsură industria alimentară americană a influențat constituirea celei sovietice?
A influenţat-o, în sensul că industrializarea americană a fost luată drept exemplu. Noi am concurat mereu în special cu SUA, nu cu India, de pildă, ceea ce ar fi fost mai rațional. Mai mult, în acel timp, America era văzută foarte bine. Dar trebuie să ținem cont că, „minunile tehnicii americane, altoite pe teren sovietic“, după spusele lui Mikoian însuşi, ofereau niște roade uimitoare, care nu semănau cu nimic. Exact ca la americani, oricum, nu reușea, dar rezultatele erau deosebite, unice în felul lor. Mikoian, spre exemplu, a fost profund impresionat de hamburgerii americani. A văzut în ele exact ceea ce-i lipsea cetățeanului sovietic, atunci când era în parc sau pe stadion – o pârjoală fierbinte ascunsă într-o chiflă. Gustos, hrănitor şi accesibil. A şi comandat o linie de producție, dar producerea lor a fost împiedicată de declanșarea războiului. Totuşi, ideea unor chiftele gata preparate, oricând la îndemână, s-a înrădăcinat temeinic în capul lui Anastas Mikoian şi până la urmă a fost pusă la punct producerea lor la scară industrială. Nu erau, firește, hamburgeri americani, ci pârjoalele standardizate, de șase copeici, pe care o lume întreagă le cunoștea cu numele lui: cotlete (pârjoale) „Mikoian“. În consecință, se poate spune că sunt un soi de hamburgeri „nedezvoltați“, prea anemici pentru a fi autentici!.
Pasionant este că Mikoian şi Ilf cu Petrov au călătorit în America cam în același timp. Mikoian e cucerit de ceea ce a văzut în materie de alimentație, vede în industria alimentară de acolo un potențial uriaș pentru crearea uneia similare, care să fie pusă în slujba statului sovietic, în timp ce Ilf şi Petrov sunt foarte critici şi nu sunt atrași de absolut nimic în materie de gastronomie. De ce au ei atitudini atât de diferite?
Au scopuri diferite, iar viziunile lor sunt divergente. Ilf şi Petrov sunt niște gurmanzi, niște esteți. Se simt bine când stau într-un restaurant franțuzesc, când tranșează o carne bună în bucățele mici şi savurează un vin roșu. Pe când Mikoian „trebuie să-l hrănească pe omul muncii“. Simți diferența? Dinamica e alta, iar principiile sunt de-a dreptul opuse. Ilf şi Petrov sunt oamenii cărora le displac produsele congelate, detestă mâncărurile arătoase, dar „fără gust“ din cantinele cu autoservire. Pentru Mikoian, acest fapt este salvator. Nu trebuie uitat că se schimbă în această ţară şi modul de viaţă: milioane de țărani devin muncitori. Oameni care altădată mâncau ceea ce produceau devin consumatori şi lor trebuie să le asiguri cele necesare. Aceste chestiuni trebuiau rezolvate rapid şi, mai ales, în parametri nemaivăzuți.”
Lasă un răspuns