Stop înrolării!

„Trebuie să vă faceți semnătură electronică dacă vreți să scoateți autoturismul de pe rol!” mă atenționează specialistul. Ptiu, drace, ce mai nascraconie, izbucnesc cu năduf! Îi zic secretarei, căreia îi cer ajutorul. Dar și telefonul mobil, al meu fiind dintr-ăla scăpătat, cu taste. Mi-l deschide și pe ecran se destrăbălează un mesaj ușor cacofonic, în ciuda politeții: „Vă rugăm să așteptați ca cererea de înrolare să fie PROCESATĂ de un funcționar public. O să fiți înștiințat pe e-mail în momentul procesării acesteia”. Sunt întâmpinat în aceeași notă: „Bună ziua, în vederea soluționării atașați carte de identitate față și verso. O zi bună!”. Citesc și mă conformez instrucțiunilor ferme, fără virgulă: „Accesați link-ul din unul din browserele recomandate: Google Chrome, Edge, Opera, Firefox;

• Aveți o conexiune puternică la internet;
• Ați permis accesul la cameră și microfon;
• Aveți documentul de identitate în original;

– În timpul înregistrării sesiunii de identificare video nu vor fi prezente și alte persoane în afară de dumneavoastră”. Bucata plastifiată ce-mi găzduiește efemeritatea civilă se străduiește zadarnic să se încadreze în dreptunghiul sorocit de regizorul invizibil. Mâna îmi tremură. „Îndreptați-l de partea dreaptă!” mă somează transgenderul. (Nu râdeți, îmi iau cuvenitele măsuri de precauție, nu cumva să cad în păcatul incorectitudinii politice!) Zadarnic mă căznesc să-l țin drept. „Păstrați această poziție!” deslușesc cu chiu cu vai literele minuscule. După ce mi-am pus ochelarii, desigur. „Au apărut alte persoane în cadru!” sunt tras de urechi. Reluăm. Pe ecran se virilizează izbăvitor un „v”. Respir fericit. Ehe, acum e ce e, urmează fotografia-portret! Clipesc și strâng nervos din ochi, doar, doar descâlcesc comenzile. „Apropiați-vă de cameră !” mi se cere imperativ. Mă execut militărește, să trăiți! „Mai aproape!” mi se poruncește cazon. Nu intru neam în obiectiv. Înjur cu delicatețe. „Mai la stânga!”, alt ordin. La naiba. „Zâmbiți la cameră!” se insistă. Haida-de, cât cinism. Iese un rânjet trist. „Zâmbiți la cameră!” se continuă de dincolo. Mai mult de un rânjet tâmp nu sunt în stare. Mântuitorul „v” răsare în fața mea ca un recidivist reeducat și ispășit. „Verificarea s-a încheiat, mulțumim!” Bogdaproste, îmi șoptesc eliberat. De unde, însă ? „Eroare”, îmi explică secretara. O luăm de la zero. După o oră și ceva, mi se solicită iarăși să zâmbesc în blestematul chenar. Mi se pare că retrăiesc drama sărmanului Johann Moritz, personajul central din romanul Ora 25, capodopera lui Virgil Gheorghiu[1]. Degeaba toate sforțările, mi se spune că „în timpul identificării video apar pe fundal alte persoane decât subiectul certificatului digital.” Sunt istovit cum nu vă imaginați. Deh, subiectul s-a fâsâit, are și el un termen de suportabilitate limitat! Găsesc soluția de avarie. Plec la sediul firmei și în câteva minute am semnătura la care tânjeam. Uraa, am pășit poticnit și îmbrâncit în minunata lume nouă ! A doua zi mă sună cineva ca să se scuze: „Ne pare rău, dar identificarea nu s-a putut efectua întrucât în încăpere se mai afla o persoană împreună cu dumneavoastră!” Aoleu, m-or fi auzit și când i-am suduit? Pe e-mail mi se transmite confirmarea: „Cererea dumneavoastră de înrolare a fost DEPUSĂ cu succes către Primăria Sectorului 5, în data de 24.11.2022, 01:25, cu numărul de solicitare x”. Gata, sunt înrolat, am devenit un simplu număr, ca toți arestații din carcera globalizării dezumanizante! Chiar, mă lămurește totuși cineva care este scopul forțatei înregimentări?!

Mă simt neputincios și discriminat cumplit. În țările părelnic civilizate se protestează aprig, se derulează campanii ample și zgomotoase în favoarea homosexualilor, a negrilor, a tuturor minorităților cu oareșce valoare de întrebuințare (era să scriu manipulare, în loc de întrebuințare, însă nu cred că aș fi greșit vreun pic!), numai pentru noi, ăștia vechi, nu urlă nimeni. Îngenuncheați, vă rog, cu un picior, nu două, aidoma fotbaliștilor englezi! Suntem abandonați și umiliți cu fiecare cucerire tehnologică, aruncați la gunoi ca niște jucării stricate. Pe toți demonii, în definitiv nu vreau decât să trăiesc normal, fără smartphone și computer, nimic altceva! Lăsați-mă, vă conjur, în lumea reală, nu mă zvârliți în online, în tomberonul virtual! Oricum, n-o să vă mai încurc multă vreme, promit. Zău, merit și eu măcar atâta considerație cât acordați băieților cu portjartier și fetelor cu suspensor! Și opriți grabnic înrolarea în planetara armată a trepanaților!

[1] „Ochii lui priveau totuşi cu admiraţie lămpașul roşu, lat de o palmă, de la pantalonii ofiţerilor. Toţi erau tineri. Moritz i-a numărat: erau şapte. Unul dintre ei s-a apropiat de Moritz şi i-a sucit capul ca pe o minge, cînd vrei să te joci. S-a uitat la el din dreapta, apoi din stînga.

– Întoarce-te cu spatele ! a ordonat ofiţerul. A privit capul lui Moritz şi din spate, i-a pipăit umărul, i-a pus mîna sub bărbie. I-a spus să deschidă gura şi s-a uitat la dinţii lui. Pe urmă a ordonat iar:
– Dezbracă-te !

Moritz şi-a scos salopeta şi a pus-o jos, lîngă perete. Ofiţerul se uita la el tot timpul, cîntărindu-i fiecare mişcare. Ceilalţi continuau să vorbească, fără să-l privească pe Moritz .
– Domnilor, a zis ofiţerul care îi ordonase lui Moritz să se dezbrace şi care era colonel SS, vreau să fac o demonstraţie !

Toţi au tăcut şi l-au înconjurat pe Moritz , care şedea gol şi nedumerit în mijlocul lor. El fusese chemat să fie traducător. Colonelul a zis însă că va face cu el o demonstraţie. În mintea lui Moritz au apărut imaginile pe care le văzuse odată la circ. Un om din sală era invitat pe scenă, şi scamatorul îi scotea din buzunare pisici vii, iepuri şi păsări. Johann Moritz ştie că acestea sînt demonstraţii, altele nu cunoaşte. Poate colonelul vrea să facă una chiar la fel cu cele pe care le văzuse el la circ, cînd era soldat.

Moritz era curios. Zîmbea. Nu-i era frică. Oamenii din sală cu care scamatorul face demonstraţii nu simt nimic. Sînt doar uimiţi. Sigur că şi el o să fie uimit cînd o să vadă cum îi scoate colonelul iepuraşi, pisici sau păsări din cap, din subţiori, sau de la încheietura mîinii.

Moritz a continuat să-i zîmbească prietenos colonelului: scamatorii îi fuseseră totdeauna dragi. « Eu n-aş putea să fac experienţe şi demonstraţii, chiar dac-aş învăţa o mie de ani !» – îşi spunea Johann Moritz. Îl admira pe colonel, că învăţase şi el să facă scamatorii . Pe urmă, Moritz şi-a adus aminte de cuvintele Aristiţei. Ea zicea că scamatorii îl au pe diavol în ajutor ! Lui Moritz îi era acum puţin teamă şi nu mai zîmbea. Lui i-a fost întotdeauna frică de diavol.(…)

Colonelul a pus iar mîna pe capul lui Johann Moritz , care zîmbea din nou, aşteptînd cu nerăbdare să vadă cum o să-i scoată colonelul iepuraşul din păr. Colonelul era serios. Moritz ştia însă de la circ că toţi scamatorii sînt serioşi. Chiar cînd lumea din sală rîde de se ţine cu mîinile de pîntece, ei sînt serioşi. Johann Moritz aştepta acum hohotele de rîs, pregătindu-se să rîdă şi el. Nu mai rîsese de mult. (…)

Johann Moritz şi-a adus aminte că văzuse şi astfel de numere la circ, cînd era soldat. Scamatorul chema pe un om din mulţime şi spunea cîţi ani are, dacă e însurat şi tot felul de lucruri. Lumea se minuna, cum de ştie scamatorul toate secretele. Dar lui Moritz nu-i plăcuseră aceste demonstraţii. Lui nu-i plăceau decît cele cu pisici şi cu iepuraşi. Îi părea rău că ofiţerul nu ştie să facă scamatoria asta. Ar fi vrut să vadă cum i se scoate de nicăieri o pisică. La circ, se dusese şi el să i se facă experienţa. Dar se îmbulzise lume prea multă, şi scamatorul a luat de fiecare dată pe altul. (…)

Ofiţerii au atins capul lui Johann Moritz şi i-au pipăit părul, privindu-l cu admiraţie. Moritz se simţea considerat, ca niciodată în viaţa lui, un erou. Îi era însă teamă că-i va decepţiona pe ofiţeri. Acum îi părea rău că nu făcuse nimic spre a fi la înălţimea laudelor pe care le primea. Astfel de laude – auzise el – nu se aduceau decît celor care erau decoraţi pe front, cu Crucea de aur cu briliante sau cu frunze de stejar !

Degetele colonelului Muller au atins din nou umerii lui Johann Moritz , cu evlavie admirativă, de parcă ar fi fost moaştele sfintei Paraschiva cea Făcătoare de minuni, din racla bisericii de la Trei-Ierarhi. Johann Moritz a plecat fruntea, ruşinat că nu fusese pe front şi nu făcuse şi el măcar un singur act de bravură.”