Străini uniți prin barbiturice
S-ar amuza dacă m-ar putea citi, așteptându-se poate la „cine știe ce bazaconii”, asemenea multora scrise în epocă de specia „jurnaliștilor”. Am găsit cartea Mărioarei Câmpeanu, devenită Maria Popescu după căsătoria cu fiul mogulului de presă Stelian Popescu, în traducerea în limba română, deși am tot sunat la anticariatele de pe malul lacului Léman, întrebând fără succes de jurnalul ei scris și apărut în limba franceză, dar inițial publicat în traducere germană. Nu e întâmplătoare această precizare, precum vor fi și următoarele.
Răsturnarea unui destin de pe-o zi pe alta, lașitatea masculină, asumarea destinului nou cu „stagiul” din închisori și încrederea în capacitățile dobândite, dar neîncrederea, dublată de teroarea așteptării timp de mai bine de zece ani pentru o rejudecare a cazului, devenită în chip umilitor o „cerere de grațiere” – sunt câteva din ideile cheie ale acestei cărți. Citind-o, m-am întrebat ce s-ar fi scris în paginile Universului dacă Stelian Popescu însuși ar fi putut exploata cel mai tare subiect de presă din toată viața lui, trăit captiv din postura de martor și acuzator, devenit necunoscut la Geneva, simplu locatar al unui apartament de pe strada Beaumont, nr. 11, deși la o adresă deloc modestă. Probabil de aici înverșunarea sa, frustrat fiind de circumstanțele noului său statut. A ales să fie o „vedetă” cu mijloacele avute la dispoziție, departe de marele său palat și trustul de presă din București.
„Şeful familiei era socrul meu (n. Stelian Popescu), un model de virtute burgheză inaccesibil la tot ce nu se numără în argint sau aur.”
Destine ca al ei ar putea fi citite în multe cărți, scrise de scriitori adevărați, preocupați de captarea mizeriei unui blocaj existențial. Particulară cărții este ancrarea într-un spațiu geografic exotic, unde își dau întâlnire noua venită, fără urmă de complexe, și aristocrația locală. Sunt două lumi aparent compatibile, atât protagonista, cât și noul cerc având aceleași obiceiuri și mod de viață, mult mai flamboaiant și asumat, chiar țipător în cazul ei. Clash-ul se petrece la nivelul religiei, Geneva fiind cunoscută prin protestantism; în societate luând forma unei extreme discreții și precauții, de nepătruns în spatele ușilor și zidurilor străzii.
De altfel, prima impresie a noului venit la Geneva ține de percepția a două lumi, cea vizibilă tuturor, cu elementele definitorii ale cadrului excepțional, și cea invizibilă, abia perceptibilă ochiului, mai mult simțită din aerul clădirilor și mersul plutitor al unei categorii umane, dar la îndemână și spre deliciul pasionatei de imersiuni culturale în pauzele de concert de la Victoria Hall. Un sfat, firește, personal.
E impresionant profilul uman al Mariei Popescu și rebeliunea personalității sale, controlul absolut al imaginii și forța transmisă în ciuda atacurilor de neînchipuit. În mod sigur cazul ei a bulversat societatea locală și mult dincolo de cantonul de Geneva. Îmi închipui la Place de Bourg de Four plină ochi de curioși în așteptarea verdictului. Interesantă este devenirea ulterioară a tuturor protagoniștilor, îndeosebi a celor două mari figuri masculine din familia Popescu, tătăl și fiul, fără a-l uita pe vărul șters, din partea ei. Primul, retras la Madrid, se pare că a mărturisit înainte de a muri. Își pregătea ieșirea de mogul, lăsând misterul în spate. Protagonista se găsea atunci la trei ani distanță de finalul „stagiului”.
„Dacă aș putea vorbi, fata aceea n-ar trebui să mai stea degeaba în închisoare, dar nu pot să vorbesc…”
Abandonez rapid logica simplistă prin eliminare, deși atrăgătoare este tendința de a desluși misterul, fiind un caz încă „mediatizat” de televiziunea națională elvețiană, în limite totuși, măcar și prin reportajele cu spirit ludic date de combinația extraordinară a tuturor personajelor românești, forțate de împrejurări la un menaj comun, absolut de neînchipuit pe teritoriul natal.[I] Caricatura personajelor nu ține de originea lor neapărat, acestea putând face parte din orice altă țară, privite cu la fel de mult interes. Ele ajung la paroxism din cauza unei existențe în comun, forțată de împrejurări. Era inevitabilă „explozia”, iar victima a fost ușor de găsit, în ciuda aparenței puternice, ea fiind o persoană influențabilă, după cum se autocaracterizează. Cartea aduce de asemenea identitatea unui personaj secundar, evitată în reportaje și articole din presă – un tânăr „actor” membru al aristocrației locale, de profesie medic anestezist. De aici precizarea de început privind publicarea cărții în limba franceză. Cultura are o forță care transcede epocile, iar jurnalul și-ar găsi cadrul perfect de lectură astăzi într-o plimbare pe quai Gustave Ador.
Nu-mi propun aflarea misterului. Am aflat atât cât să mă detașez de o poveste care bulversează pe oricine ar citi-o. Nu sunt o feministă, cartea Mariei Popescu devenind cea mai acceptabilă formă de feminism pentru că întruchipează lupta unei femei de una singură, cu puțini dar fideli aliați, inclusiv din rândul bărbaților, mai cu seamă elvețieni, și a unei singure susțineri feminine pe filieră românească, întruchipată de Ioana Mirabeau Dobrovici. Feminismul este tratat aproape ridicol astăzi și chiar dăunător femeii, iar cartea Mariei Popescu redă subiectului valoarea realistă prin drama personală. Sunt de apreciat micile reforme concrete pe care a reușit să le stârnească în cursul periplului său prin închisori, scene greu de imaginat și periculoase păstrării unei demnități umane. De aceea reconstrucția ei ulterioară, discretă fiind, este salutară, devenită cea mai frumoasă formă de feminism. La aceasta se adăuga cochetăria și eleganța unei femei, păstrate cu sfințenie, în ciuda lipsei oricărui ochi de oglindă în care să-și fi putut vedea reflexia în anii tinereții.
Mărioara Câmpeanu a râs de viață și viața a râs de Maria Popescu, trimfătoare într-un final fiind tot prima, detașată de trecut prin cartea Entre deux mercredis. „Mes prisons” (Editions de la Baconnière, Neuchâtel, 1961).[II]
Am aflat despre acest destin de la maestrul Ion Cristoiu, pornind de cel mai drag periplu al ei prin închisori, cel de la Colonia de maici de la Rolle. Nu mai există astăzi, pe locul ei fiind acum o școală gimnazială, dar așa am înțeles de ce, fiind nevoită să trec pe-acolo din când în când, simțeam că locul păstrează ceva straniu.
Bougy-Villars, 3 martie 2026
[I] Două emisiuni consacrate de RTS acestui subiect:
L’affaire Popesco. Dossier de justice, 1991.
https://www.rts.ch/archives/1991/video/l-affaire-popesco-26195100.html
Maria Popesco: en prison pour rien?, 2022.
[II] Maria Popescu, Între două miercuri: jurnalul unei crime misterioase, trad. Rodica Vintilă, ed. Corint, București, 2018.
Lasă un răspuns