Strania poveste a lui William Morgan sau cum să pornești o mișcare anti-masonică

La primele ore ale dimineții zilei de 12 septembrie 1826, un muncitor în piatră din Batavia, New York, pe nume William Morgan, a dispărut din închisoarea locală. Morgan nu era un om important. De fapt, era cunoscut ca fiind un pic bețiv, un vagabond care, potrivit istoricului și autorului cărții „American Hysteria: The Untold Story of Mass Political Extremism in the United States” (Istoricul Andrew Burt: Povestea neștiută a extremismului politic în masă în Statele Unite), „își mutase familia fără încetare prin toată zona rurală, târându-și soția, Lucinda, și cei doi copii mici de la o aventură eșuată la alta”. Dar Morgan era mai mult decât vagabondul care părea a fi. Reușise să se infiltreze în societatea secretă a francmasonilor și amenința să publice o carte în care expunea tacticile puternicei organizații. Ca urmare a planului său, masonii locali au început să-l hărțuiască pe Morgan, în speranța că vor opri publicarea dezvăluirii. După ce a fost reținut în închisoare pentru acuzații inventate, Morgan a fost scos pe cauțiune de un grup de masoni și dus departe, pentru a nu mai fi văzut niciodată. Conspirația din jurul dispariției sale a alimentat sentimentul anti-mason local, care, la rândul său, a dus la o mișcare națională anti-masonică ce a zguduit până în măduva oaselor una dintre cele mai influente societăți secrete din istorie și a schimbat pentru totdeauna politica americană.

Cu mult înainte ca francmasonii să devină un punct fierbinte în politica de la începutul secolului al XIX-lea, ordinul era o organizație modestă de zidari, despre care se crede că a fost formată în Anglia și Scoția în anii 1500. Organizația a căpătat curând un aer mai filozofic, folosind principiile masoneriei ca metaforă călăuzitoare pentru a-și ajuta în secret membrii în alte domenii ale afacerilor și societății. Primele loje masonice au început să apară în colonii la începutul secolului al XVIII-lea și au câștigat rapid putere și influență. Membrii francmasoneriei au jucat în cele din urmă un rol esențial în formarea Statelor Unite, 13 din cele 39 de semnături de pe Constituția SUA aparțineau masonilor și, până la dispariția lui Morgan, în anii 1820, aceasta avea reprezentanți înrădăcinați la fiecare nivel al ierarhiilor sociale, economice și politice ale țării. Nicăieri nu a fost mai adevărat decât în New York. Pentru Morgan și pentru prietenul său David C. Miller, un editor de ziar local care se străduia să își mențină publicația pe linia de plutire, francmasonii de succes reprezentau o amintire zilnică a bogăției care părea, pentru ei, pur și simplu de neatins. După cum scria A.P. Bentley în cartea sa din 1874, „History of the Abduction of William Morgan and the Anti-Masonic Excitement of 1826-30”, „cei doi bărbați au intrat în parteneriat pentru a tipări o carte despre care urma să se spună publicului că dezvăluie secretele masoneriei, în speranța de a face o avere din curiozitatea găunoasă a vulgului”. Sub pretextul fals că ar fi el însuși mason, Morgan a obținut acces la loja locală și a documentat câteva dintre ceremoniile criptice și ritualurile de inițiere ale organizației. Odată ce Morgan a așternut pe hârtie aceste detalii voalate, Miller a început să lanseze ideea de a le face publice. În august 1826, Miller a făcut aluzie la natura incendiară a viitoarei dezvăluiri, spunând că a descoperit „cele mai puternice dovezi de putreziciune” în instituția veche de secole. Amenințarea lui Miller și Morgan de a dezvălui cele mai ascunse secrete ale masonilor s-a răspândit rapid. În fiecare comitat vecin, lojele masonice au fost în curând cuprinse de panică, teamă și indignare față de ceea ce cei doi bărbați ar putea dezvălui. Imaginându-și ce era mai rău, au fost organizate comitete pentru a evalua posibilele repercusiuni ale poveștii propuse de Morgan și Miller. Pe măsură ce data publicării se apropia, masonii au început o campanie de hărțuire țintită împotriva celor doi viitori editori de carte. Ofițerii de poliție loiali masonilor i-au arestat și întemnițat pe Morgan și Miller pentru datorii restante. Birourile lui Miller au devenit și ele o țintă. Pe 8 septembrie, o poteră de masoni beți a încercat să-i distrugă tipografia, iar aceasta a fost afectată de un mic incendiu două zile mai târziu. Pe 11 septembrie, o bandă de masoni a apărut la casa lui Morgan cu un mandat de arestare pentru furt mărunt. Se pare că acesta împrumutase o cămașă și o cravată de la proprietarul tavernei locale și nu le-a mai returnat. La scurt timp după ce a ajuns la secția de poliție, acuzațiile au fost retrase, dar Morgan a fost arestat imediat pentru o altă datorie minoră de 2,65 dolari. Seara târziu, a fost scos pe cauțiune de un grup de masoni condus de Loton Lawson, „creierul” răpirii, potrivit Light on Masonry, o compilație de documente din secolul al XIX-lea despre francmasonerie. A fost escortat în grabă într-o trăsură și dus departe, fără a mai fi văzut vreodată. Ultimul cuvânt pe care cineva l-a auzit pe buzele lui Morgan a fost, se presupune, „Crimă!” Zvonurile despre dispariția lui Morgan s-au răspândit în tot New York-ul. Cu fiecare nou comitat care auzea vestea, se părea că brutalitatea și dramatismul răpirii creștea exponențial, în timp ce dorința de a o descrie cu acuratețe se diminua într-un ritm similar. Masonii „izolați în mod voit , secretoși și puternici”, așa cum îi descria Burt, au devenit în curând un simbol popular a tot ceea ce era în neregulă cu țara. Bărbații acuzați de dispariția lui Morgan au fost judecați, dar în ianuarie 1827 au primit sentințe relativ blânde. Deși fuseseră implicați într-o potențială crimă, cei patru inculpați, Loton Lawson, Eli Bruce, colonelul Edward Sawyer și Nicholas G. Chesebro, au primit pedepse cu închisoarea cuprinse între o lună și doi ani de închisoare, fiind condamnați, după cum spunea Burt, pentru mutarea forțată a lui Morgan dintr-un loc în altul împotriva voinței sale. Atotputernicii masoni scăpaseră, în ochii celor care li se opuneau, de crimă. „Toată lumea iubește o poveste bună de conspirație”, subliniază Burt. „Și asta a fost scânteia inițială: titluri, indignare, crime, o crimă. Nu a durat mult până când s-a născut o mișcare”. Indignarea a dus la apeluri pentru acțiuni politice. Cetățeni din tot statul New York s-au întâlnit și și-au declarat intenția de a nu mai vota candidații cu legături masonice. Dacă newyorkezii nu doreau să fie conduși de masoni, măsura imediată pe care o puteau lua era să îi elimine prin vot. Acest sentiment s-a extins și la mass-media, ziarele deținute de masoni fiind boicotate. Fervoarea din New York s-a răspândit, încet-încet, în toată țara. Încă de la următoarele alegeri, din 1828, candidații anti-masoni au câștigat funcții în toată țara. Chiar și președintele în exercițiu, John Quincy Adams, a declarat că nu a fost și nu va fi niciodată mason. Partidul anti-masonic, considerat primul și în trecut al treilea partid al Americii, devenise oficial la nivel național. În 1830, a devenit primul partid politic care a organizat o convenție de nominalizare prezidențială, un obicei adoptat în cele din urmă de toate partidele politice americane majore. Din păcate, prima convenție națională a partidului avea să fie și ultima. Luptele interne cu privire la cine să nominalizeze și la modul de a extinde platforma de bază a partidului la alte probleme decât ura față de masoni au dus la dispariția sa finală. Burt vorbește despre moartea mișcării: „În cele din urmă, mișcarea nu a avut suficientă substanță pentru a putea rezista și s-a prăbușit pur și simplu sub propria greutate”. Asta nu înseamnă că mișcarea a fost un eșec total. Din cauza Afacerii Morgan și a sentimentului anti-masonic care a urmat, numărul de membri a scăzut și influența masonică s-a diminuat în toată țara. Deși încă mai există, organizația este o umbră a ceea ce a fost. La scurt timp după dispariția lui Morgan, Miller a publicat ilustrații ale masoneriei, cu o introducere tăioasă: „Scrisă în absența autorului, care a fost răpit și dus din satul Batavia, în ziua de 11 septembrie 1826, de către un număr de francmasoni”. În ea, Miller a declarat: „Când vedem acum spectacolul ostentativ dintr-o sală de lojă și o suită de ofițeri nominali cu distincția și insignele lor, ne poate da o idee vagă despre scenele din trecut și poate satisface o curiozitate inutilă, dar nu produce niciun bine substanțial sub ceruri”. Deși cartea în sine a fost blândă în comparație cu o poveste politică pe care ai putea-o citi astăzi, spre exemplu, Morgan a relatat cuvânt cu cuvânt o ceremonie de deschidere a unei loje destul de plictisitoare, ea conținea totuși câteva momente „suculente”, care au provocat suspans pentru cititorii de la începutul secolului al XIX-lea. Morgan a dezvăluit că viitorii membri trebuiau să semneze și să declare un jurământ de loialitate față de masoni și să păstreze în secret cele mai întunecate secrete ale organizației, toate acestea sub pedepse de tortură și moarte. Potrivit lui Morgan, unul dintre schimburile la care a fost martor l-a implicat pe diaconul senior al lojei înțepând pieptul expus al unui membru nou numit cu vârful unui compas și proferând următoarea amenințare: „Așa cum aceasta este o tortură pentru carnea ta, la fel să fie și pentru mintea și conștiința ta dacă vreodată vei încerca să dezvălui secretele masoneriei în mod ilegal”.

Curiozitatea morbidă a publicului față de masoni, combinată cu indignarea provocată de faimoasa dispariție a lui Morgan, a contribuit la transformarea cărții într-un bestseller. Din nefericire, Morgan nu a fost prin preajmă pentru a se bucura de toate acestea. În ciuda numeroaselor teorii nebunești, precum faptul că Morgan și-a asumat o nouă identitate și a fugit în Canada, sau poate a fost executat ca pirat în Insulele Cayman, misterul a ceea ce s-a întâmplat cu exactitate cu William Morgan nu a fost niciodată rezolvat.

Răpirea lui William Morgan

Fotografie: Răpirea lui William Morgan, Getty Images.