Sub semnul „Ogarului cenuşiu”

Credincios ambiţiei de a-mi citi înaintea unei călătorii în străinătate antemergătorii, am luat pe rînd dealul de cărţi dedicate de români turişti în America. Toate, fără excepţie, stau sub semnul uluielii. Sute, mii de pagini par a fi scrise nu de intelectuali în toată firea, unii dintre ei chiar buni scriitori, ci de proasta-n tîrg. Ca şi binecunoscutul personaj românesc, autorii paginilor despre America stau cu mîna la gură amuţiţi de uluială. Dacă gura le tace, în schimb mîna nu se opreşte o clipă. Cu ea sînt arate hectare întregi de uimire iscată de întîlnirea cu America. O notă aparte în acest concert face volumul lui Romulus Rusan – America Ogarului cenuşiu. Pentru literatura dedicată continentului de peste Ocean, acest jurnal de călătorie e o piesă de bază. Aşa cum, să zicem, e Capitalul pentru marxişti. Din cîte se ştie, deşi scris de un singur autor, Romulus Rusan, el e produsul unei călătorii în doi: Romulus Rusan şi soţia sa, Ana Blandiana. Aceştia au beneficiat, pe vremea lui Ceauşescu, asemenea altor scriitori români, de o bursă de cîteva luni la Universitatea din Iowa City. Spre deosebire de alţi confraţi, cei doi nu şi-au vîrît însă banii în chiloţi şi ciorapi pentru neamurile de acasă şi nici nu i-au băut la barul Universităţii. I-au economisit cu străşnicie pentru a întreprinde, la finele perioadei de bursă, o călătorie prin SUA cu faimosul autobuz Ogarul cenuşiu. Am citit şi recitit această faimoasă carte înainte şi după călătoria mea în America. E puţin a spune că între ce-am găsit în ea şi ce-am întîlnit în realitate e o diferenţă zăpăcitoare. Pur şi simplu n-am dat peste o iotă, nu numai în viaţa cunoscută de mine pe parcursul vizitei, dar, şi mai ales, din starea de spirit a celor doi. Pentru Romulus Rusan şi Ana Blandiana călătoria de-a lungul şi de-a latul Americii trece drept o experienţă de viaţă şi de moarte. Ai impresia că ei au fost nu la o azvîrlitură de băţ de avion, peste Oceanul numit şi Atlantic, ci undeva, la milioane de kilometri de Pămînt, dincolo de hotarele ştiute oficial ale Universului. Totul stă sub semnul unei înfrigurări ieşite din comun. La Iowa City cei doi nu-şi găsesc o clipă locul. Gîndurile lor bat numai şi numai la călătoria, la marea călătorie ce va urma. Pregătirile din zilele premergătoare plecării te lasă cu gura căscată. Prin minuţiozitate, prin nerăbdare, prin emoţiile care-i traversează, ca nişte uragane interioare, pe cei doi. În definitiv, ce urmează să facă ei? O călătorie prin mai multe state americane. În SUA, o asemenea întreprindere stă pînă şi la dispoziţia unui adolescent căruia nu i-a crescut mustaţa. Acesta se poate urca la volanul unuia din automobilele casei şi s-o ia de-a lungul continentului american fără nici un complex. Romulus Rusan şi Ana Blandiana se pregătesc însă de parcă ar pleca într-un veritabil coşmar. Cred că nici primii astronauţi trimişi pe Lună n-au avut, înaintea startului, atîta răvăşire interioară.

Călătoria propriu-zisă se află sub acelaşi semn al aventurii unice în viaţă. Eforturile fizice şi intelectuale pentru a trece prin cît mai multe locuri sînt supraomeneşti. Cei doi merg cu Ogarul cenuşiu. Trebuie să recunoaştem: nu e ceva comod. Alţi cetăţeni ai Planetei, veniţi dintr-o altă ţară decît cea a comunismului ceauşist, şi-ar fi permis să întrerupă din cînd în cînd drumul, să mănînce şi să doarmă zdravăn. Autorii jurnalului nu-şi îngăduie aşa ceva. Ei mănîncă şi dorm atîta cît să nu leşine. Nu de alta, dar leşinaţi sau morţi nu mai pot vedea nimic. Or, un asemenea lucru ar echivala cu o nenorocire. O nenorocire mai mare chiar decît moartea unei rude. Între timp, în ţară, mama Anei Blandiana e în agonie. Nu-şi anunţă însă fiica. De teama ca aceasta să nu-şi întrerupă călătoria! În rest, ei merg, merg într-una. Cu autobuzul, cu telefericul, pe jos. Merg şi văd. Cu o hămeseală de invidiat. Dar şi de plîns. Pentru că nu e hămeseala unor oameni curioşi pînă la disperare. E hămeseala unor oameni hăituiţi să nu rateze o şansă unică. Acea şansă despre care se spune că Dumnezeu ţi-o dă o singură dată în viaţă. Aici, în această disperare stă imensa tristeţe a cărţii. Cei doi ştiu, ca toţi cei rămaşi în ţară, de altfel, că a doua oară n-au cum să mai vină în America. E greu de presupus că li se va mai da o bursă. Or, fără bursă, nici nu se pune problema unui nou drum în Statele Unite ale Americii, pentru că Romulus Rusan şi Ana Blandiana, deşi scriitori faimoşi în România lui Ceauşescu, sînt săraci lipiţi pămîntului în materie de valută. Mai săraci decît un spălător de WC-uri din amărîtul orăşel Iowa City. Apoi, chiar dacă, să presupunem, ar beneficia de o nouă invitaţie plătită de americani, e greu de bănuit că ar mai primi viză a doua oară. Cei doi ştiu că nu vor mai avea ocazia de a reveni în SUA. Că acesta e singurul lor prilej de a merge şi de a vedea cît mai mult. De aici răvăşitoarea lor disperare de a nu pierde timpul. De a călători cît mai mult. De a împinge efortul fizic şi intelectual dincolo de limitele omenescului.

Acest jurnal spune despre nenorocirea de a trăi în comunism mai mult decît toate pamfletele anticomuniste. E limpede că ţara din care au plecat cei doi e o închisoare. Şi nu o închisoare de capitală, ci una de provincie. Călătoria în America e pentru ei ceea ce pentru un condamnat pe viaţă e ieşirea din celulă pe timp de cîteva zile. În aceste minute şi aceste ore, care nu pot fi lungite, pentru că Dumnezeu le-a dat hotare în vecii vecilor, deţinutul se bucură de libertate. Masa, somnul sînt din acest punct de vedere nenorocite pierderi de vreme.

Pagini: 1 2