Sub semnul „Ogarului cenuşiu”

Cît despre mine, trebuie s-o recunosc, oricît m-am străduit n-am reuşit în nici un chip să retrăiesc starea sufletească din America Ogarului cenuşiu. N-am fost răvăşit de nici o emoţie principală. Nu mi-am spus nici o clipă, devastat de ecoul propriului strigăt: Sînt în America! Sînt în America! N-am încercat nici o disperare la gîndul că e pentru prima şi ultima oară cînd mă aflu în SUA. Am mers pe jos, am călătorit cu avionul, mi-am tîrît geamantanul prin aeroporturi, am intrat în restaurante şi baruri să mănînc sau să beau o cafea ori de cîte ori am simţit nevoia. Am dormit cît mi-a cerut-o biologia. Nu m-am crucit în faţa măreţilor zgîrie-nori. Nu mi s-au tăiat picioarele la gîndul că, iată, văd în depărtare, peste valurile înspumate ale Oceanului, legendara Statuie a Libertăţii. N-am mers prin New York pînă am căzut lat ca nu cumva să rămînă neexplorat vreun centimetru pătrat de asfalt. Nu mi-am scuipat în sîn ajungînd în perimetrul hectarelor de aeroport al Los Angeles-ului. Am călătorit normal, cu un firesc nu prea diferit de cel al unui drum prin România. Sigur, a fost ceva curiozitate în plus, ceva uimire şi ceva emoţie. Nu însă pînă la hotarele încercate de cei doi. Ajunşi la New York, noaptea, Romulus Rusan şi Ana Blandiana sînt înebuniţi să vadă cît mai repede oraşul. Cum nu mai au puterea să iasă pe străzi, se mulţumesc să deschidă geamul mansardei unde au fost cazaţi: „Ne urcăm nerăbdători în pat să vedem, prin gemuleţul aflat nu se ştie de ce sub tavan, priveliştea New York-ului”. Am ajuns şi eu la New York tot noaptea. Cu toate acestea, n-am simţit nevoia să ridic gemuleţul camerei de hotel unde am fost cazat. Deşi am aterizat la New York mai devreme decît au ajuns cei doi călători cu autobuzul, n-am încercat imboldul de a ieşi pe stradă. Am pierdut timpul cu cîţiva confraţi, în apartamentul doamnei Valmi de pe Fifth Avenue, lîngă Central Park. Celebra doamnă, care ne-a luat cu maşina de la aeroport, a trimis după nişte semipreparate. N-aş putea spune că m-am dat în vînt după ele. Traversam, la vremea respectivă, cumplitul examen care e cura de slăbire. Nu mă interesau puii rumeni, scoşi atunci de la cuptor. Nu mă interesau nici vinul, nici cozonacul respectabilei doamne. Mă lăsa rece pînă şi taifasul căruia i se dedicaseră confraţii. Se discuta în contradictoriu despre retrocedarea caselor naţionalizate. Doamna Valmi susţinea că aceste imobile trebuie să revină cît mai repede foştilor proprietari. Nu de alta, dar ele au fost luate cu japca. Un coleg de breaslă o contrazicea cu pasiune. Îl urmăream amuzat. Amuzat şi invidios pe capacitatea sa de a fi bădăran. Cum să contrazici gazda, în timp ce-i înfuleci puii şi cozonacul? Aveam aşadar toate înlesnirile de a părăsi apartamentul şi a o lua razna prin New York. Pe la parter, trecea faimoasa Fifth Avenue, una dintre cele mai luxoase străzi din lume. Dincolo de ea se întindea un alt loc elebru al Planetei: Central Park. Loc devenit legendar, fie şi dacă luăm în considerare cărţile şi filmele în care îi apare numele. Prin ferestrele mari ale apartamentului, îi vedeam alergînd încolo şi încoace pe amatorii de jogging. O altă realitate seducătoare a Americii, o altă realitate care ar fi trebuit să mă împingă să ies din mijlocul taifasului plicticos şi să cobor în stradă. N-am făcut-o însă. Mă gîndesc acum, recitind pagina în care Romulus Rusan descrie cum au deschis ei chepengul, morţi de nerăbdare să inspire ceva din aerul New York-ului, cum ar fi procedat cei doi în locul meu. Mai mult ca sigur n-ar fi avut răbdare nici măcar să fie duşi pînă la uşa blocului în care stă doamna Valmi. Ar fi coborît la capătul lui Fifth Avenue şi ar fi luat-o imediat pe stradă în sus.

Cine a fost mai fericit în America? Eu sau soţii Rusan? Am citit, pe vremea lui Ceauşescu, o carte de răsunet dedicată URSS-ului de corespondentul la Moscova al ziarului „Le Monde”. Nici nu ştiţi cît de uşor o poţi face fericită, în Rusia, scria autorul, pe femeia iubită! E de ajuns să intri pe uşă strigînd:Ura! Ţi-am cumpărat o pereche de pantofi importaţi din RDG! Faceţi aşa – se adresa corespondentul cititorilor săi parizieni – cu nevestele şi iubitele voastre! V-ar interna imediat la balamuc!Cum să faci fericită iubita sau nevasta la Paris sau la New York cu atît de puţin?! Pentru a fi fericită o nevastă de la New York sau de la Paris, nu-i ajunge nici dac-o anunţi că i-ai cumpărat o vilă pe Coasta de Azur! La momentul respectiv, n-am înţeles această remarcă. L-am suspectat pe autor de anumite simpatii de stînga. Acum însă, comparînd cele două stări sufleteşti – a mea şi a soţilor Rusan –, îl înţeleg pe deplin. Ceea ce zice el constituie, indiscutabil, un mare adevăr de suflet. Cît de puţin îţi trebuia ca să fii fericit pe vremea lui Ceauşescu! De aceea, dacă mă gîndesc bine, parcă-parcă i-aş invidia pe soţii Rusan pentru emoţia devastatoare cu care au călătorit prin America. Ce fericiţi au fost! Chiar dacă au mers zi şi noapte cu Ogarul cenuşiu.

Pagini: 1 2