Suflet de copil

MOTTO:
„Fă-te suflete copil
Și strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moț și ciucuri
Ca să poți să te mai bucuri.” – Tudor Arghezi, Creion

Se înălțase porumbul până dincolo de creștetul nostru, al prichindeilor de pe linia prăfoasă. Făcuse și drugi, păpuși, adică, cu părul verzuliu spre roz sau mov, o frumusețe mătăsoasă cum nici nu vă imaginați, și măciulii ca ghearele de curcan! Pe unele le rupeam de pe cocean și ni le puneam în poală ca să le dezmierdăm, să le pieptănam cu degetele de lapte pletele acelea clorofilice. Le botezam în fel și chip și le cântam ce ne trecea prin minte acolo, la marginea lanului, chiar sub sat. Coborâserăm în valea dinspre Olt după ce soarele se ridicase orișicât pe cerul primenit cu o eșarfă mai albăstrie ca niciodată. Doamne, și ce bine îi ședea azuriu și senin ! Îl mângăiam cu privirea lacomă și-l iscodeam vrute și nevrute, ca orice prunci ai mirării. Uneori, ne răspundea, plictisit de zorul curiozității ce nu ne da pace neam, dar nu prin vorbe, ci prin semne. Niște semne alburii ori vineții, în formă de nori, care își schimbau întruna chipul, ca în vrăjitoriile văzute numai la bâlci. Cât ne opinteam noi să le deslușim, ființele acelea pufoase și neastâmpărate o și luau din loc și rămâneam pe mai departe bosumflați și nedumeriți. Și atunci începeam să ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin păduricea tainică și foșnitoare de coceni. Alergam printre frunzele lungi și ascuțite, fără să simțim șmirghelul lor. Abia seara, la culcare, usturimea pielii crestate și cu contururi roșietice ne aminteau de tăișul foilor vegetale răscolite ziua întreagă. Ne pitulam după mușuroaiele mai planturoase, ori după tufele dese de bălur și așteptam, cu inima zvâcnind, să nu fim găsiți. Deodată, se lăsa o liniște adâncă și tainică, doar pașii grăbiți sau leneși ai căutătorului se mai auzeau, însă nu mereu. Stăteam ghemuit pe pământul mustind de viață și cercetam fiecare gânganie ivită în jur. Nici nu se sinchiseau de mine, de parcă eram de-a lor, o bâzdâganie mai mare, nimic altceva. Unele mi se urcau pe tălpile goale și mă gâdilau, dar nu mă mișcam, nu cumva să fiu descoperit. Broscuțe tremuricioase, greieri menestreli, lăcuste grațioase, gândaci duhnind a mort și coropișnițe posomorâte, toate se plimbau împrejurul meu. Ușor, ușor, le învățasem numele și obiceiurile într-o suportare reciprocă, cum se petrece întotdeauna cu frații de-aceeși mamă. Păi, câmpia ne zămislise pe toți, de la sânul ei generos și fertil plecaserăm dimpreună! Nicăieri altundeva nu am cunoscut o asemenea armonie cu natura ca în clipele de tupilare în desișul întunecos al lanului de porumb, la Islaz, în primii ani de viață! Atunci mi-am învins spaimele singurătății, sfârșind prin a ne împrieteni la toartă. Cu timpul, la maturitate, mi s-a întâmplat deseori să retrăiesc senzația aceea, numai că siluietele subțiri și drepte ale cocenilor de porumb fuseseră înlocuite de siluietele oamenilor. Strâmbe, cocoșate, înșelătoare, arar verticale și exemplare… Dar, ca să îmi păstrez inocența, m-am furișat în mine însumi, închipuindu-mi că sunt încă puiul de om de odinioară, ascuns în lanul răsărit pe câmpul mitic. Mi-am jurat, indiferent de prețul ce va trebui plătit, că nu-l voi ucide pe copilul dinlăuntru-mi. Altminteri, la ce-aș mai fi trăit?