Sulina, un oraș pe pământ englez

 

1. D. Millet, Partea a II-a din insemnarile de calatorie “Dunarea de la Padurea Neagra la Marea Neagra“ Publicat in Harper’s New Monthly Magazine, Vol. LXXXV, No. 507, August 1892

 

La începutul secolului, Rusia a preluat această regiune după ocuparea Ismailului^{1},  și, pentru a sprijini comerțul intern, a impus diverse restricții asupra comerțului pe Dunăre, care aproape l-au anihilat pentru o perioadă.

Impunerea unui comerț liber de către Anglia a stimulat în mod natural afacerile de export din țările producătoare de porumb si cereale de-a lungul Dunării, iar o presiune mare a fost exercitată pentru a determina Rusia să elimine restricțiile care împiedicau navigația.

Disputele internaționale apărute din această cauză au culminat în cele din urmă cu războiul din Crimeea, și nu fără motiv, prin urmare, tratatele de pace conțineau articole menite să pună navigația râului sub controlul țărilor cele mai interesate de aprovizionarea cu grâu si porumb.

O clauză a Tratatului de pace, a fost creerea unei Comisii Riverane, a cărei misiune era să reglementeze navigația generală pe fluviu, iar o altă clauză a înființat o Comisie Europeană a Dunării, care se ocupa să “curețe gurile Dunarii precum și părțile învecinate ale Mării Negre, cauzate de depunerile de nisip și de alte obstacole care obstrucționau navigatia”

Prima dintre aceste comisii și-a găsit sarcina imposibilă din cauza intereselor conflictuale ale țărilor mici de-a lungul râului și nu a făcut niciodată nimic, deși este încă recunoscută diplomatic.

Puterile reprezentate în comisia activă sunt Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Germania, Italia, România, Rusia și Turcia. Din cauza unor neînțelegeri privind natura lucrărilor ce urmau să fie realizate, comisia a fost înființată pentru un mandat de doar doi ani. Această perioadă a fost prelungită la diferite momente, iar în cele din urmă s-a stabilit prin tratatul din 1878 (in urma Razboiului de Independenta a Romaniei) ca funcțiile acestui organism să continue până la dizolvarea sa de către puterile garante. Comisia a funcționat constant încă de la prima întâlnire din 1856. Câteva statistici oferă o idee despre efectul asupra comerțului englez ca rezultat al îmbunătățirilor aduse de comisie în navigație. Înainte de 1847, între 3 și 52 de vase engleze intrau anual în Dunăre. Între 1847 și 1860, 2.648 de nave engleze au intrat pe Dunare, reprezentând un tonaj net de 509.723 tone. Între 1861 și 1889, aceste cifre au fost majorate la 12.363 intrari, respectiv 9.842.200 tone.

In 1861, 214 vase engleze cu pânze și 35 de vapore cu aburi au ajuns în portul Sulina, iar în 1889, 842 de nave cu aburi și niciun vas cu pânze. În anul 1890, numărul total de nave de toate naționalitățile care intrau în Dunăre era de 519, inclusiv multe nave cu aburi, avind între 1400 și 1600 de tone. Comisia a început în 1860 să colecteze taxe pentru întreținerea îmbunătățirilor, iar în acel an veniturile au fost de 256.583 franci francezi. În 1889, această sumă a crescut la 1,348.552 franci. Navele britanice au plătit între 71 și 82 la sută din totalul taxelor impuse în ultimii zece ani. Exporturile de la tarile riverane, constau în principal în grâu, orz, porumb indian, dar si ovăz, secară, rapiță și semințe de in, petrol, seu, piei, sare, pește, vinuri și băuturi spirtoase, brânză, cherestea și lână sunt de asemenea expediate în cantități mari.

Utilaje, cărbunele, tablă și articole de fier, precum și articolele de îmbrăcăminte, constituie majoritatea importurilor. În termeni generali, activitatea comisiei a constat în construirea unor structuri dispuse perpendicular pe directia malurilor, pentru a reține nisipul și a reduce eroziunea costieră și a unor ziduri de sprijin, îndreptarea malurilor râurilor, scurtarea canalului prin tăieturi și dragarea zonelor puțin adânci. Întreaga delta a fost cartografiata și s-au realizat hărți precise. O mare parte din brațul Sulina a fost canalizată, iar canalul a fost adâncit de la 2.5 metri in zonele cu apa extrem de joasa, până la peste 5m si chiar până la 6.5 metri la nivelul mediu in zona apelor joase.

Cea mai mare tăietură realizată până acum, care va scurta canalul cu aproape 7 km, este acum în curs executie, iar operațiunea de tăiere prin mlaștină este extrem de interesantă. Departe de privirile oricărei locuințe umane, pâlnia neagră și structura murdară a unui  utilaj de dragare imensa se vede ridicându-se sus deasupra masei ondulate de trestii care se întinde pe toate părțile cât se poate vedea cu ochii. Un lanț de găleți din fier întărite cu oțel, care lucrează pe un braț mobil, care se proiectează în fața dragei, taie prin masa spongioasă de rădăcini și noroi din care este compusă mlaștina și depune masa printr-un jgheab lung pe marginea tăieturii.

Apoi materialul este lucrat manual într-un dig, întărit prin utilizarea ingenioasă a trestiilor și rădăcinilor și, în final, protejat de un perete-support din bucati de piatra. Această tăietură va avea o lungime de 8,5 km, iar 5 milioanede metri cubi vor trebui dragați înainte ca lucrările să fie finalizate în 1895.

Sediul comisiei se află la Sulina, la varsarea Dunarii in Marea Neagră. Încă din timpul foametei irlandeze din 1847-48, sute de vase englezești cu vele veneau aici pentru cereale. Majoritatea au ancorat la gura bratului Sulina, unde au descărcat acolo balast și s-au încărcat cu porumb pentru a satisface cererea urgentă de pâine acasă. O așezare mizerabilă a apărut rapid printre grămezile de pietriș depuse pe malurile mlăștinoase, iar pe măsură ce anii au trecut, balastul acumulat constant s-a răspândit tot mai sus de-a lungul fluviului și spre interior, peste mlaștină, iar străzile și casele urmau suprafața tot mai largă de teren solid. Înființarea Comisiei Europene a Dunării a dat un impuls puternic locului în creștere, iar un oraș comercial aglomerat a acoperit rapid depozitul de balast, având fundațiile literalmente ale unui pământ englezesc.

Au fost construite birouri spațioase, depozite mari și ateliere de reparații, biserici au fost ridicate de adepți ai diferitelor credințe, a fost înființată o stație de salvare ; pe malul sudic al bratului Sulina a fost construit un frumos chei de piatră și două diguri cu faruri au fost ridicate mai departe, în apele mai puțin adânci ale Mării Negre.

Puțini călători vizitează Sulina, deoarece vapoarele de pasageri de obicei opresc acolo noaptea și pleacă înainte de răsărit. Caracterul său cosmopolit și situația particulară din mlaștină îl fac un loc interesant. Tipuri de zeci de naționalități pot fi studiate pe cheiul său și există cu siguranță un mare aspect pitoresc chiard daca sordid, în toate străzile sale înguste. Nu sint posibile plimbări lungi pe jos sau cu o masina pentru că sălbăticia de trestii ajunge până la ușile din spate ale orașului, dar există o fascinație pentru poziția sa izolată și un farmec special pentru caracterul sălbatic al împrejurimilor. S-a făcut aluzie la Sulina în anticipare pentru că, deși acesta a fost scopul călătoriei noastre, sosirea acolo a fost punctul culminant al aventurilor noastre.

[1] In decembrie 1790, in timpul razboiului rus-turc (1787-1792), după un asediu condus cu succès de marele general rus Suvorov, Rusia a preluat controlul asupra orasului Ismail de la Imperiul Otoman,