Suplinitori de glandă

De când a învățat să măsoare în lichidele corpului proteine, minerale, oligoelemente, vitamine, hormoni etc. și le-a stabilit niveluri optime, medicina convențională trece la „corecturi” ori de câte ori constată abateri. N-ar fi nimic rău în asta, dacă ajustările s-ar face ținând cont de faptul că se lucrează cu un organism întreg și nu cu un segment secționat dintr-un circuit oarecare, căruia îi îndrepți niște cifre și apoi te aștepți ca totul să funcționeze ireproșabil. Exemplul cel mai elocvent ni-l oferă tiroida, glanda care se implică enorm în procese vitale din organism. Nimic mai simplu decât să înlocuiești – uneori pentru tot restul vieții – hormonii „insuficienți”, și nimic mai complicat decât să rezolvi astfel toate problemele pe care o glandă sănătoasă le-ar rezolva automat. Mult prea des se recurge la bisturiu și suplimente la cea mai mică anomalie detectată întâmplător de aparate, în loc să se rezolve cauza declanșatoare. Din păcate, supradiagnosticarea atrage după sine excesul de terapie.

Glanda cu formă de fluture, plasată în partea din față a gâtului – ca un scut (sau ca un blazon), după cum sugerează numele în germană, „Schilddrüse” –, e supranumită „stimulatorul (pacemakerul) hormonal” al organismului. Alții îi spun „pedala de accelerație”. În condiții normale nu excelează prin mărime și cântărește în medie 20 g. Nici numărul hormonilor produși de ea nu e surprinzător de mare, ceea ce nu-i știrbește însemnătatea. Doi dintre ei și-au câștigat de mult popularitatea, cel de-al treilea (calcitonina) intră în discuție doar când ne confruntăm cu probleme majore în metabolismul calciului și al fosforului. Le-am scurtat numele și i-am botezat T3 sau T4, în funcție de numărul atomilor de iod din compoziție. Deși ambii hormoni sunt biologic activi, T3 (triiodtironina) se remarcă prin hărnicie, fiind de zece ori mai eficient decât T4 (tetraiodtironina sau tiroxina), care se mulțumește cu funcția de hormon-precursor. Foarte pe scurt „rețeta” arată cam așa: Plecând de la doar două ingrediente, aminoacidul tirozină și elementul iod, și cu sprijinul unor vitamine – mai cu seamă A, B și D – și al unor elemente precum fierul, zincul și seleniul, care intră în compoziția unor enzime indispensabile producției, tiroida prepară cei doi hormoni T3 și T4.

Glanda-fluture e o glandă „prevăzătoare”, „știe” că organismul nu poate face rost mereu de ingredientele necesare, mai ales de elementele esențiale precum seleniul și iodul (se numesc „esențiale” fiindcă nu pot fi fabricate în organism, ci se cer introduse prin alimentație; ceea ce nu înseamnă că trebuie să exagerăm, așa cum a făcut industria!) și își face rezerve. Ori de câte ori are ocazia, colectează iodul din sânge, cât să-i ajungă pentru cel puțin două luni. Își face și stocuri de hormoni, menite să satisfacă necesitățile vitale până la zece luni. Firește că nu ne-ar fi bine dacă tiroida ar elibera prea mulți sau prea puțini hormoni în circulație. O resimt din plin pacienții care suferă de o hiperfuncție tiroidiană (bunăoară boala Basedow), și o resimt și cei care suferă de insuficiența hormonilor (bunăoară boala Hashimoto). Deși diametral opuse, simptomele sunt la fel de deranjante pentru toți. O tiroidă sănătoasă într-un organism sănătos nu face însă așa ceva, fiindcă ea nu lucrează autonom (ceea ce nu înseamnă că nu poate căpăta autonomie, un lucru absolut indezirabil!), ci se află sub control multiplu.

A nu se crede că simpla introducere din exterior a ingredientelor menționate mai sus ar „convinge” tiroida să producă hormoni în cantitate îndestulătoare. (Cu excepția situațiilor când acesta este motivul deficitului iar ele lipsesc efectiv din alimentație.) Din păcate așa au înțeles să procedeze industriile, introducând iodul într-o mulțime de produse (inclusiv în nutrețuri și furaje), nu doar în sarea de bucătărie, or, s-a demonstrat că prea mult iod (peste 1 mg/zi) poate avea efecte inverse celor scontate și poate conduce la o disfuncție tiroidiană majoră și la agravarea problemelor de bază. Ce-i drept, iodul e un element esențial, dar e prezent în suficiente alimente, încât nu e nevoie să ne facem griji. În organism e folosit aproape exclusiv de tiroidă și e aproape nedetectabil altundeva, cu excepția administrării lui în exces! Dacă avem ca obiectiv o funcție tiroidiană exemplară, trebuie ca mai întâi să aflăm cauzele dereglărilor și să încercăm să le corectăm. Iar acelea pot fi nenumărate și se ivesc de unde nu te-ai aștepta, după cum vom vedea în continuare.

Ambii hormoni circulă prin sânge cuplați de proteine în proporție de peste 99%, de care se desprind doar dacă și când sunt solicitați de celule. Aparenta discrepanță dintre numărul infim de hormoni și cel imens al efectelor se explică prin… omniprezența receptorilor. Toate celulele au nevoie de energie și toate dispun și de receptori pentru hormonii tiroidieni. Dovada cea mai clară a faptului că tiroida se implică în metabolismul energetic este localizarea strategică a receptorilor – în nucleul celulelor (de unde influențează genele) și respectiv în mitocondrii, binecunoscutele uzine energetice ale celulei. De receptori nu se poate cupla decât hormonul eliberat de proteinele-transportatoare, așa-zisele forme „f” (free): fT3 și fT4. Fără hormonii tiroidieni pur și simplu „nu se poate”! Fără ei, în van ar pompa inima oxigen și insulina glucoză în celule, fiindcă glucoza n-ar „arde” și nu s-ar transforma în energie, iar celula ar vegeta în loc să-și îmbunătățească performanțele.

Fără pretenția de exhaustivitate încercăm să aflăm cum se face că simplitatea secreției tiroidiene se traduce într-o complexitate funcțională greu de egalat prin… suplimente. Ne-ar lua prea mult să prezentăm funcțiile reglate de mesagerii tiroidieni, fiindcă ei se implică în mai toate, de la optimizarea funcției inimii și aparatului cardiovascular (puls, tensiune arterială, oxigenarea țesuturilor) și reglarea metabolismelor și a sistemului imunitar până la funcțiile pielii, mușchilor, rinichilor și intestinului. Fertilitatea și libidoul, organele de simț, țesutul gras și oasele, instalația de climatizare (temperatura corporală și transpirația), nivelul grăsimilor din sânge: toate acestea și încă multe altele sunt rezultatul (non)acțiunii celor doi hormoni. Inclusiv creierul și psihicul se află sub influența glandei-fluture, ale cărei deraieri hormonale pot conduce la masive tulburări de personalitate și intelect. Întregul organism e inundat cu energie și nutrienți. Până și fătul din uter crește și se dezvoltă grație stimulatorului hormonal.

Și mai mult decât enumerarea atribuțiilor tiroidei ne-ar lua listarea simptomelor asociate dereglării funcției glandulare și cu siguranță ați înțeles de ce. De la nivelul colesterolului până la peristaltica intestinală, de la bătăile inimii până la aspectul pielii și anexelor, și de la densitatea osoasă și forța musculară până la starea psihicului, orice dereglare poate avea rădăcini în perturbarea funcției tiroidiene. Tehnologia actuală facilitează măsurarea în sânge a nivelului hormonilor și din valorile respective putem deduce oarecum dacă e vorba de un exces sau de un deficit, dar, din păcate, acestea nu oferă decât rareori indicii cu privire la motivele disfuncțiilor. Ba uneori cifrele indică valori în limite normale și totuși pacientul poate suferi de o insuficiență tiroidiană, fiindcă e posibil ca hormonii să întâmpine dificultăți din partea celulelor devenite rezistente. (Fenomenul e cunoscut și la diabetul zis „de maturitate”, în care insulina, deși prezentă (în exces), se dovedește incapabilă să-și exercite funcția). Și aici, ca și în cazul diabetului se adoptă calea minimei rezistențe: suplimentarea cu hormoni – deși ei nu lipsesc –, ceea ce nu rezolvă problema primordială.

Apropo de insulină și respectiv de diabet: O funcție tiroidiană în exces (o numim „hipertiroidie”) conduce adeseori la hiperglicemie, întrucât pe de o parte crește resorbția glucozei din intestin, iar pe de alta eliberează glucoza din ficat. Consecința e firească: pancreasul răspunde prin mai multă insulină și, cu timpul, e posibil ca situația să degenereze în epuizarea pancreasului și diabet zaharat. E doar un mic exemplu, fiindcă mai sunt și alți hormoni pe lângă cei tiroidieni care se „amestecă” în metabolismul glucidelor. O altă substanță ar fi colesterolul: Un nivel crescut în sânge poate fi „datorat” unei insuficiențe tiroidiene, tot așa cum un nivel normal/scăzut nu înseamnă automat sănătate, ci un posibil exces de hormoni tiroidieni. Corectând colesterolul cu medicamente nu rezolvăm nicidecum problema tiroidiană. Putem continua cu mii de alte exemple despre modul cum  „interpretăm” rezultatele analizelor, de multe ori fără să mai introducem în ecuație și acuzele pacienților.

Deși suplimentarea hormonilor tiroidieni e simplă (nici măcar nu e nevoie de amândoi, ci doar de T4 conținut în binecunoscuta formulă Levo (L)-tiroxină), nu rezolvă problemele decât rareori. Hormonul sintetic se administrează ori de câte ori glanda micșorată anatomic (extirpată chirurgical) ori funcțional (gușă endemică) își reduce producția, dar nu întotdeauna are efect vindecător. Ca să înțelegem asta, revenim la modul de reglare a funcției tiroidiene. Spuneam că glanda-fluture nu e autonomă, ci ascultă de centru și ține cont de periferie, fiind parte a unui circuit complex cu dublu reglaj central. Ea produce și depozitează zilnic hormoni, dar îi eliberează în circuit doar dacă primește semnalul (un hormon pe nume TSH) din partea reginei glandelor, hipofiza, prima care prinde de veste dacă prin corp circulă prea mulți sau prea puțini hormoni. Dar și regina își are controlorul ei, hipotalamusul, care-i ajustează eliberarea de TSH printr-un hormon propriu pe nume TRH. (Mai sunt și alte zone din creier care-l produc, dar nu vrem să complicăm prea mult lucrurile!) Toți hormonii menționați pot fi măsurați în sânge și, din constelația lor decurge verdictul… de multe ori înșelător!

Pe de o parte acel control multiplu demonstrează importanța vitală a menținerii echilibrului, pe de alta, complică mult lucrurile și îngreunează diagnosticul și implicit terapia. (În realitate puțini își bat capul cu diagnosticul corect, fiindcă „terapia” e oricum aceeași!) Aceleași simptome le întâlnim la o hipotiroidie (funcție redusă a tiroidei) de cauză periferică (o tiroidă bolnavă), ca și la una de cauză așa-zis centrală, în care dereglarea se află în hipofiză ori în hipotalamus. Cât despre periferie (tiroidă), acolo se întrepătrund semnale de pretutindeni: de la fibre nervoase, de la hormoni (digestivi, de creștere și de stres), ori de la simple lanțuri de aminoacizi. O tiroidă sănătoasă răspunde adecvat tuturor. Bunăoară, știe să consume excesul de energie rezultat din prea mulții carbohidrați ingerați –  crescând rulajul energetic și eliberarea de căldură –, dar știe și să conserve energia atunci când organismul o necesită (boli, traumatisme). E doar unul dintre circuitele de autoreglare care dispar atunci când nu mai există tiroidă! Cum să poată face asta o simplă moleculă sintetică?!

Am ales să administrăm T4 întrucât dispune de un timp de înjumătățire suficient de lung (o săptămână) și de posibilitatea transformării în T3 și respectiv în formele libere acceptate de celule. Așa procedează și tiroida originală, numai că ea ajustează automat dozele. Nu așa și medicamentul. Nu de puține ori durează luni până când se descoperă dozarea (strict individuală) și se distinge momentul oportun pentru administrare. Nu mai vorbim de nenumăratele interacțiuni cu diverse alte substanțe, alimente și mai ales medicamente, adevărate provocări și pentru glanda originală. Unii recurg la hormonul sintetic cu intenția de a scădea în greutate, întrucât, se știe, hormonul stimulează metabolismele (inclusiv pe cel bazal), face să crească consumul de energie, mobilizează depozitele de grăsime și sporește masa musculară. „Argumentul-forte”: Nu are cum să facă rău, fiindcă e identic cu hormonul natural produs de organism! Asta nu înseamnă însă că acel preparat nu va lăsa urme și că nu poate deregla multe circuite. Să nu uităm de comunicarea permanentă dintre centru și periferie. De îndată ce periferia comunică un anume nivel de hormoni, etajele de sus vor da semnalul de reducere/încetare a producției proprii, lucru care se răzbună la oprirea „tratamentului” depozitând și mai multe kilograme decât înainte (fiindcă tiroida nu s-a mai îngrijit de rezerva de hormoni). Urmarea poate fi chiar atrofia țesutului glandular.

Faptul că hormonii tiroidieni sunt vitali ar trebui să ne facă să reflectăm bine la deciziile de a îndepărta glanda total sau parțial, fără a face tot posibilul să corectăm cauzele disfuncției. L-tiroxina poate fi o soluție în cazurile ușoare de îmbolnăvire, când se poate recurge eventual și la iod (dacă lipsește!), din care glanda încă funcțională să-și poată prepara hormonii. Odată rămași fără tiroidă, nu se mai pune problema renunțării la hormonul sintetic, indiferent de suportabilitate. Nu orice nodul se cere înlăturat imediat (fiecare al doilea adult îi are și doar unul din 100 se poate canceriza în următorii 25 de ani de la detectare!), și nu orice cancer tiroidian se cere operat, mai ales la vârste înaintate. Chiar dacă preparatul sintetic e identic cu ruda sa naturală, administrarea pe cale orală pune probleme. Uneori se resoarbe mai mult în sânge, alteori mai puțin, uneori acțiunea e mai intensă, alteori mai slabă, în funcție de o diversitate de factori (vârstă, sex, greutate, starea fiziologică, boli și dereglări asociate, medicamente, alimente etc.).Detectarea dozei individuale e o provocare pentru medic și pacient. De cele mai multe ori se ajunge la o adaptare a funcțiilor și performanțelor organismului la nivelul actual de hormon și nu invers, cum e cazul celui natural.

Mult mai mult timp decât stabilirii dozei ar trebui să alocăm deciziei dacă e cazul să suplinim hormonul, având în vedere că nivelul măsurat în sânge nu ne oferă întotdeauna certitudine cu privire la deficit și cauza lui. Mai întâi s-ar cuveni să răspundem la o ploaie de „de ce-uri”. E vorba de o deficiență reală de hormon, și dacă da, de ce? Și-a redus cumva tiroida producția, și dacă da, de ce? E o problemă cu transportul prin sânge, cu sensibilitatea celulelor la hormon, cu transformarea enzimatică a lui T4 în T3 (conversia cade de obicei în sarcina ficatului, a rinichiului și intestinului), și dacă da, de ce? Poate că lipsește sau e defectă enzima respectivă. Nu cumva există în organism substanțe care interferă cu funcțiile hormonilor? Nu putem restabili un echilibru înainte de a fi răspuns la cât mai multe dintre de ce-uri. E ca și când ai suplini un membru al familiei devenit neproductiv cu un străin care-i seamănă leit optic, fără să te preocupi și de integrarea în familie.

Iată câteva cauze ale unei deficit de hormoni: O inflamație a tiroidei – cea mai cunoscută este maladia autoimună Hashimoto; o carență cronică de iod la persoane care locuiesc în zone periclitate (deși, în epoca globalizării, tot mai puțini consumă exclusiv produse regionale); o droaie de medicamente care se bat cap în cap și cu hormonii tiroidieni; un deficit cronic de vitamine și nutrienți (lucru facil în condițiile nutriției actuale); disbioze intestinale (o cincime din T4 e transformat în eficientul T3 cu ajutorul florei intestinale sănătoase!); depresia și alte dereglări hormonale; diabetul zaharat insuficient controlat; boli care reduc sensibilitatea celulelor la hormonii tiroidieni; stresul cronic și hormonii săi; boli care afectează centrele superioare de unde vin comenzile pentru tiroidă. E clar pentru oricine că medicamentul nu poate rezolva acele probleme, ci doar le estompează. Înlocuirea hormonului deficitar nu vindecă nici inflamația tiroidei și nici nu corectează devierea sistemului imunitar care o atacă cu autoanticorpi (uneori e de vină excesul de gluten, alteori o infecție cronicizată, sau un intestin „permeabil” și cu microbiomul distrus de… omniprezentele pesticide). Să nu uităm de EDC-uri, acele chimicale care perturbă enorm sistemul endocrin. Suplimentul hormonal nu curmă polifarmacia, nu corectează deficitul de nutrienți și vitamine și nici dereglările celorlalți hormoni, nu corectează disbioza intestinală, nici inflamațiile cronice din intestin.

Ce-i de făcut? Ceea ce ar trebui să facem pentru organismul în întregime și am abordat aproape în fiecare articol: Indiferent că recurgem la hormonul-surogat sau nu, e musai să încercăm să ne ameliorăm pe cât posibil stilul de viață, evitând ce ne face rău și recurgând la (ce-a mai rămas din) lucrurile sănătoase: o alimentație cât mai naturală, un stil de viață cât mai salutar, stresul cât mai redus și sufletul cât mai curat. Nu valoarea hormonilor în sânge trebuie să fie obiectivul, ci o tiroidă sănătoasă într-un corp asemenea.