Supunerea oarbă ca fel de a fi

Schiţa Pentru nişte mere, publicată de Anton Pavlovici Cehov în numărul din 17 august 1880 al revistei Strekaze, mi-a folosit cu ani în urmă ca text de referinţă într-un comentariu despre felul hazliu în care devine la noi, în politică, o simplă ciorovăială conflagraţie în toată regula.

Schiţa lui Cehov dă seamă – din cîte se ştie – de un fapt aparent comic:
Puşi de moşierul Trifon Semionovici să-şi administreze scatoalce drept sancţiune că i-au furat mere, un flăcău şi iubita sa ajung să se bată de-a binelea.

Asemănător – scriam în editorialul a cărui dată de publicare n-o mai ţin minte – doi politicieni, două instituţii sau două partide din România bramburelii postdecembriste ajung fără să vrea la un război huruitor pornind de la o simplă controversă.

Anton Pavlovici Cehov v-a fi fost atras în întreprinderea sa satirică de sălbăticia moşierului Trifon Semionovici. Intervenind în text ca un telespectator prin telefon în desfăşurarea unui talk-show, scriitorul nu ezită a-l defini pe Trifon Semionovici un dobitoc.
Noi i-am zice distinsului proprietar de 3000 de deseatine: un împuţit.

Cînd am citit întîia oară Pentru nişte mere, am fost şi eu surprins de răutatea funciară a personajului.
Însoţit de sluga sa credincioasă Karpuşka, „un moşneag de vreo şaizeci de ani“, pe cît de imbecil, pe atît de ticălos, Trifon Semionovici dă în livadă peste un flăcău care-i oferă mere iubitei sale, „o ţărancă tînără“.

Numai şi numai de dragul amuzamentului, moşierul îl pune pe flăcău să-i ardă o palmă iubitei. După care o constrînge pe ţărăncuţă, să-i răspundă vlăjganului.
Acum însă, la relectură, nici moşierul şi nici Karpuşka nu mă mai surprind. Inşi precum cei doi, avortoane ale Omului în tot mai marea depărtare de maimuţă, pot fi întîlnite în orice loc şi în orice timp.

Mă surprind, în schimb, cei doi, flăcăul şi ţărăncuţa.
Potrivit descrierii, flăcăul e spătos.
Fapta flăcăului e lipsită de orice conotaţie infracţională.
În semn de amor, îi culege fetei de pe jos mere căzute din pom şi i le oferă pe „palma lui lată, bătătorită“. La un moment dat, îndemnat de iubită, îndrăzneşte chiar să ia unul de pe crengi.

Sufletul cîinos al lui Trifon Semionovici şi al slugii sale Karpuşka găsesc în întîmplare pretextul unei cruzimi.
Pentru a se amuza, o pune pe fată să-l tragă de păr pe flăcău şi pe acesta, în replică, s-o tîrnuiască.
Deşi cei doi sînt logodiţi şi pe cale să se căsătorească, de la o simplă joacă ajung să se bată de-a binelea.

Trifon Semionovici nu e îmboldit de gîndul sancţionării, ci de cel al unui amuzament tipic unui imbecil crud.
Dar chiar dacă flăcăul şi iubita ar fi fost prinşi furînd mere cu sacul sau încercînd să taie pomul pentru a-l pune pe foc, reacţia lor ar fi trebuit să fie refuzul de a-şi administra palme.
La o adică – zic eu – ditamai flăcăul, ajutat şi de fată, putea să-i administreze lui Trifon Semionovici şi lui Karpuşka o bătaie soră cu moartea.

Amuzamentul unui imbecil crud

Flăcăul „spătos“, cu „palma lată, bătătorită“, un voinic, aşadar, nu numai că nu-l ia de guler pe Trifon Semionovici, dar nici măcar nu schiţează un gest de opunere sau de revoltă la poruncile acestuia.
Cînd apar Trifon Semionovici şi Karpuşka, „flăcăul îşi scoase şapca şi lasă capul în jos“.
Fata, la rîndu-i, „începe să-şi privească şorţul“.

Două amănunte semnificative, convocate de Anton Pavlovici Cehov pentru a pune în evidenţă supunerea absolută a celor doi.
Amuzamentul de imbecil al lui Trifon Semionovici debutează prin punerea flăcăului să spună o poveste.
Flăcăul se conformează imediat, lansîndu-se într-un basm spus în următoarele condiţii:
„Dregîndu-şi întruna glasul, asudînd, tuşind şi suflîndu-şi nasul“.

Cehov îi justifică supunerea prin teama că va fi bătut de Karpuşka cu urzici.
Teamă întemeiată – spune Cehov – pentru că, asemenea tuturor celor „de teapa lui, Trifon Semionovici se poartă după bunul lui plac. Cînd prinde un hoţ, îl închide douăzeci şi patru de ore în beci, îl biciuieşte cu urzici sau îi dă drumul, după ce mai întîi l-a dezbrăcat pînă la piele“.

Unii dintre cititori vor fi fiind revoltaţi că Trifon Semionovici se poartă după bunul lui plac cu mujicii, întrebîndu-se, fireşte, unde e Legea şi, mai ales, unde sînt autorităţile ca să împiedice abuzul.
Formaţi la şcoala lumii europene, aceşti cititori se vor întreba, uluiţi, de ce nu se duce flăcăul la Jandarmerie ca să se plîngă de abuzul comis de Trifon Semionovici.
Noi însă, hrăniţi cu lecturi despre eroi bărbaţi în stare să-şi dea viaţa numai pentru a nu accepta o insultă, sîntem surprinşi de reacţia flăcăului.

Putem citi schiţa cu ochii celui obişnuit să întîlnească eroi de proză din Europa civilizată.
Aceşti cititori vor fi uimiţi că într-un loc şi un timp din lume un ins îşi putea permite astfel de abuzuri fără să se teamă de Lege.
Putem citi schiţa lui Cehov după ce-am frecventat pe eroii westernului american.
Într-un asemenea caz, ne-am mira de ce flăcăul nu pune mîna pe puşcă pentru a-l lua la fugă pe Trifon Semionovici.

Noi însă vom citi schiţa cu privirile unuia care cunoaşte literatura unui scriitor apropiat în timp şi spaţiu de Anton Pavlovici Cehov:
Mihail Sadoveanu.

Trifon Semionovici îl umileşte pe flăcău de faţă cu iubita, punîndu-l să spună o poveste.
De faţă cu flăcăul el o pune pe iubită să spună Tatăl nostru.
Mai mult, el îi obligă pe cei doi iubiţi să-şi administreze reciproc scatoalce.

Un erou sadovenian ar reacţiona violent la o asemenea tentativă de umilire.
Şi dacă Trifon Semionovici ar fi însoţit de dorobanţi cu puşcă, el tot s-ar năpusti la moşier ca să-l bată.
Iar dacă dorobanţii l-ar pune la pămînt, imobilizîndu-l în fiare, flăcăul şi-ar muşca buzele pînă la sînge, s-ar zbate, ar răcni şi, la finele orelor de ocnă, s-ar întoarce în sat pentru a da foc conacului lui Trifon Semionovici.

Nimic din toate acestea nu întreprinde eroul lui Cehov.
Spre uluirea noastră, el îndeplineşte, fără să crîcnească, toate toanele imbecile ale moşierului.

Astfel, schiţa dă seamă de o realitate tipică Rusiei din vremea lui Cehov.
Urmare a unor ani de experienţă, personajele văd în supunerea faţă de abuzurile moşierilor un dat al existenţei.
Despre ei nu se poate spune nici măcar că acceptă umilinţa la nivele incredibile pentru fiinţa omenească.
Lesne de observat că nici flăcăul şi nici fata nu schiţează un singur gest de revoltă.
Li se pare normal ca Trifon Semionovici să se poarte cu ei şi cu ceilalţi săteni după bunul lui plac.

Pagini: 1 2