T. Arghezi actual: „Găsești puține averi a căror origine poate fi publicată”

Ca toți marii scriitori, Tudor Arghezi a fost și un publicist excepțional. Față de alți colegi de Pantheon literar românesc îl deosebește însă osîrdia de a scrie zilnic la gazetă în calitate de colaborator, deși profesia sa de bază era cea de poet.

De aceea, Publicistica lui Arghezi, strînsă de Academie în mai multe volume, deosebit de cele dinainte de 1989, adică necenzurate, ne oferă azi o istorie aproape la zi a perioadei interbelice, dar și un lung șir de considerații de o actualitate acută.

Iată cîteva exemple.

„Să nu exagerăm“, tabletă iscălită de Tudor Arghezi în „Bilete de papagal”, 23 august 1928, porneşte de la evenimentul care a fost arestarea a doi deputaţi „laolaltă cu alţi vreo zece, doisprezece prieteni şi funcţionari publici“.

Drept pentru care, la un anume moment, împins de toanele talentului, publicistul notează drept efect al evenimentului:

„Oamenii politici încep în oraşele lor de reşedinţă să-şi piardă prestigiul şi chiar somnul, la gîndul că puşcăria va fi poate legată anul acesta de Parlament printr-un coridor subteran direct“.

O stare de spirit – s-o recunoaştem – posibilă şi-n împrejurările de azi. Seria de articole „Manual de morală practică“, din Adevărul literar şi artistic, cuprinde, în numărul din 26 august 1928, şi această concluzie trasă din vremurile politicii alcătuind prezentul publicistului:

„Epoca e desigur a deputatului cu nevasta unanimă – şi a diverselor ipocrizii şi lichele. Un om politic îşi lasă partizanii, pentru care s-a bătut în piept un număr de ani, ca să fie miluit cu un minister, compromis şi aruncat din minister afară“.

Cîţi astfel de „miluiţi“ n-am întîlnit în anii postdecembrişti?
Episodul IV din „Manual de morală practică” apare în numărul din 2 septembrie 1928 al „Adevărului literar şi artistic”. Prima parte se ocupă stăruitor de averile suspecte acumulate în România vremii sale:

„Dacă faci numărătoarea oamenilor şi averilor, găseşti puţine averi a căror origine poate să fie publicată“.

Aserţiunea se potriveşte şi averilor postdecembriste, strînse nu numai în primii ani de după Căderea comunismului.
Reluînd chestiunea peste cîteva pasaje, Tudor Arghezi pune în text şi otrava sarcasmului:

„Dacă ai căuta să provoci un plebiscit al averilor, puţini posesori ar accepta să răspundă. Unii vor refuza, tăgăduindu-ţi autoritatea, alţii ar afecta orgoliul, alţii se vor declara nitzscheeni şi aristocraţi ai gîndirii. Iată de ce revoluţiile jefuiesc şi incendiază fără judecată: posesorii puteau să facă din vreme declaraţia lor vamală“.